Posts Tagged ‘laura andresan’

În ziua a cincea… conflicte materne!

Friday, October 31st, 2014

“Cu cât mai departe poţi privi înapoi, cu atât mai departe poţi vedea înainte“. William Faulkner.

“Fără a încerca să discut marea varietate de conflicte ce pot fi observate în analiza mamelor, mă voi strădui să prezint aici un singur tip particular, în care relația mamei cu părinții săi este afectată în atitudinea sa față de propriii copii. Am în minte exemplul unei femei care a venit la mine la vârsta de 35 de ani. Era profesoară dotată cu inteligență și talent, o personalitate uimitoare și, în ansamblu, părea a fi foarte bine echilibrată. Una dintre cele două probleme ale ei era o depresie moderată de care suferea de când aflase că soțul ei o înșelase cu o altă femeie. Era o femeie cu valori morale foarte ridicate, întărite prin educație și vocație, însă cultivase o atitudine tolerantă față de ceilalți și, astfel, reacțiile sale ostile firești împotriva soțului său nu erau acceptabile pentru conștientul ei. Cu toate acestea pierderea încrederii în soțul ei i-a afectat atitudinea față de viață și o chinuia îngrozitor. Cealaltă problemă a sa îl privea pe fiul său de 13 ani, care era atins de o nevroză obsesională severă și suferea de stări de angoasă cauzate, așa cum reieșea din propria sa analiză, de un atașament neobișnuit față de mama sa. Amândouă aceste probleme au fost satisfăcător rezolvate. Femeia a revenit după cinci ani, de data aceasta cu o dificultate care rămăsese ascunsă în prima etapă a analizei. Remarcase că unii dintre elevii ei de sex masculin afișau sentimente mai mult decât tandre față de ea – de fapt, era evident că anumiți băieți o iubeau cu ardoare și ea se întreba dacă încurajase cumva asemenea pasiune și iubire. Simțea că greșea în atitudinea sa față de elevi. Se acuza că a răspuns emoțional acestei pasiuni și iubiri și se complăcea în autoreproșuri grave. Era ferm convinsă că trebuie să o condamn pentru rolul jucat de ea și nu îi venea să creadă că nu am făcut-o. (…)

Iată ce a ieșit la suprafață, în cele din urmă. În primul rând, a putut fi observată natura sexuală a propriilor sale sentimente. Unul dintre băieți a urmat-o în orașul în care venea la analiză, iar ea s-a îndrăgostit de acest băiat care avea 20 de ani. Era mișcător să vezi această femeie echilibrată și reținută luptându-se cu ea însăși și cu mine, luptându-se împotriva dorinței imperioase de a avea o relație de dragoste cu un băiat imatur, în comparație cu ea, și combătând toate barierele emoționale pe care le consideră unicul impediment al relației de iubire.

Atunci a ieșit la iveală că această iubire nu se adresa, de fapt, acelui băiat. Acest băiat și alții…. reprezentau pentru ea… imaginea tatălui. Toți acești băieți aveau anumite trăsături fizice și psihice care-i aminteau de tatăl ei, iar în vise acești băieți și tatăl apăreau adesea drept una și aceeași persoană. (…) În cazul unei fixații paterne, subiectul manifestă de obicei o preferință accentuată față de bărbați mai vârstnici (…) În acest caz, relațiile vârstei infantile au fost inversate. Încercările ei de a rezolva problema au luat în fantasmă această formă: «Nu sunt fetița care nu poate obține dragostea tatălui meu inaccesibil, dar, dacă eu sunt mare, atunci el va fi mic, atunci eu voi fi mama și tatăl meu va fi fiul meu». Ea și-a amintit că la moartea tatălui său își dorise să se întindă lângă el și să-l pună la sân, precum ar face o mamă cu bebelușul ei.

Continuând analiza, a reieșit că acești elevi reprezentau numai o a doua etapă a transferului iubirii sale față de tată. Fiul său fusese primul recipient al acestei iubiri transferate, care a fost apoi întoarsă asupra acestor băieți de aceeași vârstă cu fiul său, pentru a-i distrage atenția de la obiectul iubirii incestuoase. Dragostea pentru elevii săi era o evadare, o formă secundară a iubirii pentru propriul său fiu, care reprezenta încarnarea principală a tatălui său. Imediat ce a conștientizat pasiunea pentru celălalt băiat, enorma tensiune pe care o resimțea față de fiul său s-a diminuat (…) Și soțul său fusese mai tânăr și avusese o personalitate mai slabă decât a ei și, de asemenea, și relația cu el avusese un evident caracter mamă-fiu. Legătura cu soțul său și-a pierdut semnificația emoțională pentru ea imediat ce li s-a născut fiul. De fapt, tocmai această supraîncărcătură emoțională plasată asupra fiului îi declanșează acestuia o nevroză obsesională gravă la începutul pubertății.

Unul dintre conceptele noastre analitice fundamentale este acela că sexualitatea nu începe la pubertate ci la naștere și, prin urmare, sentimentele noastre timpurii de iubire au întotdeauna un caracter sexual. (…) Sentimentul de competiție și gelozie față de părintele de același sex sunt responsabile pentru conflictele care provin de aici. (…)

În cinci cazuri am observat acest transfer al iubirii față de tată asupra fiului. Această renaștere a sentimentelor ramâne, de obicei, inconștientă; (…) ceea ce este de obicei conștient este numai încărcătura emoțională crescută a acestei relații mamă-fiu. (…) Nu numai elementele sexuale incestuoase sunt transferate din relația infantilă cu tatăl, ci și elementele ostile care au fost cândva conectate, în mod necesar, cu acestea. (…) Fiul va primi nu numai dragostea ci și vechea aversiune. De regulă, amândouă vor fi refulate. Singura formă prin care conflictul dintre iubire și ură poate ieși conștient la suprafață este o atitudine exagerat de grijulie. Aceste mame își văd mereu copiii asediați de pericole. Se tem în mod exagerat că micuții lor vor contacta boli…sau vor fi supuși accidentelor. (…) Femeia despre care am vorbit se autoproteja dedicându-se total îngrijirii fiului său, pe care-l vedea înconjurat de nenumărate primejdii. (…) Mai este un motiv al atitudinii deosebit de grijulii a unor astfel de mame. Dragostea lor având caracterul unei iubiri incestuoase interzise, ele se simt în mod constant amenințate că li se va lua fiul. De exemplu, o femeie a visat că se afla într-o biserică ținându-și fiul în brațe și urma să-l sacrifice unei zeițe materne înspăimântătoare.

O altă complicație în cazul fixației paterne are drept cauză adesea gelozia dintre mamă și fiică. Într-o anumită măsură, competiția dintre mamă și fiică în creștere este normală. Însă, atunci când propria situație oedipiană a mamei a provocat un sentiment deosebit de puternic de rivalitate, aceasta poate lua forme grotești (…) O astfel de rivalitate se poate manifesta prin intimidarea generală a copilei, prin eforturi de a o ridiculiza și a o minimaliza… întotdeauna cu scopul secret de a zădărnici dezvoltarea feminității fetei. (…) Următorul caz este tipic: o fată poate să dobândească antipatie față de propria sa lume feminină foarte de timpuriu, probabil deoarece a fost intimidată de mama sa, ori poate tatăl sau fratele ei i-au provocat o decepție foarte intensă; poate a avut experiențe sexuale timpurii care au înspăimântat-o; ori poate a descoperit că fratele ei era copilul preferat. Drept rezultat, ea întoarce spatele din punct de vedere emoțional rolului său sexual înnăscut și dezvoltă tendințe și fantasme masculine. Fantasmele masculine, odată instalate, duc la o atitudine competitivă față de bărbați, care se adaugă resentimentului inițial față de aceștia. (…) Când aceste femei se mărită și au copii este posibil să manifeste un atașament exagerat față de ei, care este adesea descris ca un libido puternic, agățat de copil. (…) Tendințele masculine se exprimă prin atitudinea dominatoare a femeii și prin dorința sa de a avea un control absolut asupra copiilor. (…) Aceste mame vor fi intolerante față de orice manifestare sexuală, în special din partea fiicelor, dar, și foarte frecvent, și din partea fiilor. (…)

Subiectul nu este epuizat. Conflictele mamei cu proprii părinți au multe consecințe indirecte. Scopul meu a fost acela de a clarifica felul în care copiii pot reprezenta destul de direct vechi imagini, stimulând compulsiv, aceleași reacții emoționale care fuseseră cândva prezente. (…) “- extrase din lucrarea Conflicte materne, cartea Psihologia Femeii (ed. Trei), autor Karen Horney- (1885 –1952) psihanalist din curentul neo-freudian.

Cu drag…

Chestiunea Căsniciei. Patru…

Thursday, October 30th, 2014

“De ce sunt căsniciile bune atât de rare- căsnicii care nu înăbușă potențialul evolutiv al partenerilor, căsnicii în care atmosfera nu e încărcată de tensiuni subiacente sau în care acestea sunt atât de intense, încât au dus la o indiferență binevoitoare? Ar fi posibil ca instituția căsătoriei să nu se poată împăca cu anumiți factori ai existenței umane? Este căsnicia probabil doar o iluzie pe cale de a dispărea, sau este omul modern incapabil de a-i da substanță? Recunoaștem eșecul ei sau pe al nostru atunci când o condamnăm? (…)

La suprafață, problema pare a fi foarte simplă, și foarte lipsită de speranță. Rutina traiului prelungit cu aceeași persoană duce la relații obositoare și plictisitoare în general… Astfel, se spune, că sunt inevitabile estomparea treptată și răcirea. Totuși…. a explica pierderea esenței și a strălucirii mariajului prin monotonia plictisitoare a anilor reprezintă doar o viziune superficială asupra situației.

Nu sunt greu de observat forțele subterane implicate, însă este neplăcut, precum orice privire în adâncuri. Nu este necesar să studiezi ideile lui Freud pentru a recunoaște că vidul unui mariaj nu este cauzat de o simplă oboseală, ci este rezultatul unor forțe distructive ascunse, care au acționat în secret și care i-au slăbit fundația; că este, pur și simplu, sămânța ce încolțește din solul fertil al dezamăgirilor, neîncrederii, ostilității și urii. Nu ne place să recunoaștem aceste forțe la noi înșine, deoarece pentru noi sunt de nepătruns. Simpla lor recunoaștere presupune că trebuie să ne adresăm nouă înșine cerințe incomode. (…) Întrebarea psihologică fundamentală trebuie să fie – cum apare aversiunea față de partener?

Sunt, în primul rând, câteva cauze de o natură foarte generală… Ele provin din limitările noastre umane de care suntem conștienți, fie că adoptăm versiunea Bibliei, potrivit căreia suntem toți păcătoși, fie că îi dăm dreptate lui Mark Twain că suntem toți un pic nebuni, fie că urmând o abordare mai educată, numim acest neajuns nevroză.

Toate aceste supoziții admit o singură excepție: noi înșine. Ați auzit vreodată astfel de cuvinte din partea cuiva care analiza perspectiva căsătoriei: eu voi căpăta cutare trăsături neplăcute cu timpul?

Imperfecțiunile partenerului își fac inevitabil apariția în lunga perioadă de trai în comun. Ele pun în mișcare o mică avalanșă care crește de la sine, pe măsură ce alunecă pe panta timpului. (…) Educația în privința căsniciei este atât de precară, încât cei mai mulți dintre noi nu știm că, în timp ce darul îndrăgostirii se primește, o căsnicie bună se construiește pas cu pas. (…) Aceasta implică o schimbare a propriei atitudini, în sensul unei renunțări interioare la pretenții în ceea ce-l privește pe partener. A se înțelege prin pretenții cerințe și nu dorințe. (…)

O căsnicie poate avea un prognostic slab de la bun început, dacă nu alegem partenerul corect? (…) Ce se petrece de fapt aici? Este o lipsă de cunoaștere a celeilalte persoane? Sau este o orbire temporară apărută ca efect al îndrăgostirii?  Totuși, mi  se pare esențial de reținut că, de regulă, alegerile făcute într-o căsnicie voluntară pot să nu fie total «greșite». O anumită calitate a partenerului a corespuns în mod real așteptărilor noastre. Ceva din el chiar a promis să ne astâmpere dorul. E drept că dacă o parte din sine are puține lucruri în comun cu partenerul se va instaura inevitabil o înstrăinare, perturbatoare într-o relație de durată. Astfel, greșeala esențială a unei astfel de alegeri este că a fost făcută pentru a satisface un singur impuls. O sigură dorință s-a impus cu violență și a umbrit orice altceva. …De exemplu, într-un caz alegerea ar putea fi determinată de motive infantile încă puternice. Mă gândesc aici la un tânăr deosebit de dotat, aflat în plină ascensiune, care nutrea o dorință deosebit de adâncă de a avea o mamă, întrucât o pierduse pe a sa la vârsta de 4 ani. El s-a căsătorit cu o văduvă batrână, durdulie, care avea doi copii, și care îi era inferioară sub aspectul inteligenței și al personalității.

Ori să luăm cazul femeii care la 17 ani s-a măritat cu un bărbat cu 30 de ani mai în vârstă, care prin constituția sa psihică și fizică seamăna izbitor de mult cu iubitul ei tată. Acest bărbat a făcut-o destul de fericită un număr de ani… până când ea și-a depășit năzuințele infantile. (…) În toate aceste cazuri, care sunt cu adevărat numeroase, prea mult din noi rămâne gol și neîmplinit. Împlinirea inițială este urmată de dezamăgire. Dezamăgirea nu este totuși echivalentă cu antipatia, însă constituie o sursă a ei (…) Indiferent cât de civilizați suntem și cât de mult ne-am controla viața instinctuală, ține de natura noastră umană ca adânc, în noi, să resimțim o furie crescândă îndreptată împotriva oricărui om sau oricărei puteri care amenință să împiedice reușita eforturilor a căror miză are o importanță vitală. Această furie poate să se strecoare înauntru și o va face fără ca noi să băgăm de seamă, totuși va fi foarte activă, chiar dacă putem refuza să-i vedem consecințele. (…)

Aș dori să mai adaug un grup, la care pericolul nu este cauzat atât de mult de strigența crescândă a dorințelor noastre de iubire, cât de conflictul provocat de așteptări contradictorii. (…) Este în natura lucrurilor ca aceste contradicții interioare să se exprime cel mai ușor pe tărâmul sexului. (…) Și este normal ca aceste așteptări felurite să fie aduse și în căsnicie.

Mi se amintește de un caz ce reprezintă prototipul multor altor cazuri asemănătoare. Este acela al unui bărbat molatic, dependent și cumva efeminat, care s-a însurat cu o femeie ce-l depășea cu mult în privința vitalității și a dimensiunilor și care constituia esența tipului matern. Era o uniune bazată pe dragoste adevărată. Totuși, dorințele acestui bărbat, cum se întâmplă adesea în cazul bărbaților, erau contradictorii. El era atras, de asemenea, și de o femeie ușuratică, cochetă și solicitantă și care reprezenta tot ceea ce prima femeie nu-i putea da. Iar acest dualism al propriilor sale dorințe i-a distrus căsnicia.

Am putea menționa aici cazurile acelor indivizi care, deși strâns legați de propriile familii, își aleg soții care sunt complet opuse mediului din care provin ei, în ceea ce privește rasa, înfățișarea, interesele și poziția socială. Astfel de oameni vor căuta mai târziu un gen mai familiar (…)

Sau mă pot gândi la femei ambițioase cu ele însele… dar care totuși nu îndrăznesc să-și realizeze visele, și așteaptă satisfacerea acestor dorințe de la soțul lor. El ar trebui să fie realizat, superior tuturor celorlalți, faimos și admirat. Desigur că unele femei vor fi mulțumite ca soții lor să le împlinească toate așteptările. Totuși, se întâmplă tot adesea ca, pe parcusrul unei astfel de căsnicii, soția să nu tolereze ca toate așteptările să fie împlinite de partener, datorită propriei sale sete de putere…

În cele din urmă, sunt femei care aleg un soț efeminat, delicat și slab. Ele sunt motivate de propria lor atitudine masculină deși, adesea, nu conștientizează acest lucru. În interior, ele nutresc și dorința de a fi posedate cu forță de un mascul brutal, puternic. Prin urmare, îi vor purta pică soțului pentru incapacitatea lui de a satisface ambele seturi de așteptări și-l vor disprețui în secret pentru slăbiciunea sa.

Astfel de conflicte pot duce pe diverse căi la repulsia față de partenerul de viață. (…)

Multe întâmplări nefericite dintr-o căsnicie oferă imaginea unui conflict centrat numai în jurul partenerului respectiv și sunt resimțite ca atare. Astfel, este ușor să ne convingem că nimic din toate acestea nu ni s-ar fi putut întâmpla, dacă ne-am fi ales o altă pereche. Avem tendința de a trece cu vederea că factorul decisiv poate fi prea bine propria noastră atitudine interioară față de sexul opus și că aceasta se poate exprima într-o manieră similară în relația noastră cu oricare alt partener. Cu alte cuvinte, dintre toate dificultățile care apar adesea într-o căsnicie, partea leului este reprezentată de contribuția noastră și se datorează propriei evoluții. (…) Neîncrederea tainică dintre bărbat și femeie, pe care o găsim atât de frecvent într-o formă sau alta, nu izvorăște, de obicei, din experiențele negative ale ultimilor noștri ani. Deși preferăm să credem că provine din astfel de întâmplări, aceasta neîncredere se naște din copilărie. (…)Adaug câteva observații pentru o mai bună înțelegere. Este vorba despre una dintre acele intuiții fundamentale și, probabil, nepieritoare, pe care i-o datorăm lui Freud, și anume că iubirea și pasiunea nu apar pentru prima dată la pubertate, copilul mic fiind deja capabil să simtă, să dorească și să solicite cu ardoare. Natura sa nefiind încă distrusă și inhibată…. este capabil să trăiască aceste sentimente cu o intensitate destul de diferită decât cea a adulților.(…) Pe parcursul acestor experiențe de iubire timpurii, copilul va trece, de obicei, prin neplăcerile frustrările, dezamăgirile, respingerilor și sentimentelor de gelozie neajutorată. De asemenea, el va fi suportat minciuni și pedepse și amenințări. Urme ale acestor experiențe de iubire timpurii vor ramâne pentru totdeauna și vor afecta relația ulterioară cu sexul opus. Deși între aceste urme există infinite diferențe de la caz la caz, din diversitatea de atitudini ale ambelor sexe rezultă un tipar ușor de recunoscut.

La bărbat descoperim frecvent următoarele rămășite ale relației timpurii cu mama. Mai întâi este o îndepărtare de femeia amenințătoare. De vreme ce creșterea copilului îi este încredințată, de obicei, mamei, de ea sunt legate nu numai prima experiență a căldurii, grijii și tandreței, ci și primele noastre interdicții (…) Adesea avem impresia că în fiecare bărbat sălășuiesc rămășite ale acestor experiențe primare; mai ales când vedem ce sentiment fericit de despovărare împărtășesc bărbații când se află între ei, indiferent dacă este vorba de sport, cluburi, știință sau chiar de război. Par niște elevi ușurați care au scăpat de supraveghere! (…)

O a două trăsătură care trădează existența unei relații de dependență maternă nerezolvată este ideea sfințeniei femeii, care a atins cea mai înaltă expresie a sa în cultul Fecioarei. Este posibil ca ea să aibă câteva aspecte frumoase în viața de zi cu zi, dar reversul medaliei este destul de periculos. Aceasta, întrucât în cazurile extreme duce la convingerea că femeia serioasă, respectabilă este asexuată și dorințele sexuale ce o au drept obiect ar umili-o. (…)

O a treia trăsătură care mi se pare caracteristică atitudinii bărbatului față de femeie este groaza lui că ar fi incapabil să o satisfacă. Este frica lui de cerințele ei în general și de cerințele ei sexuale în particular. Este o frică înrădăcinată într-o oarecare măsură în condițiile biologice, atâta timp cât bărbatul trebuie să-și dovedească iar și iar bărbăția în fața femeii, pe când femeie este capabilă să aibă act sexual, să conceapă și să dea naștere chiar frigidă fiind. Din punct de vedere ontologic acest tip de teamă își are originile în copilărie, când băiețelul se simțea bărbat, dar se temea însă, că masculinitatea sa va fi ridiculizată (…) Urme ale acestei nesiguranțe vor persista mai frecvent decât suntem dispuși să recunoaștem, adesea ascunse în spatele unei exagerări a masculinității ca valoare în și prin sine, nesiguranța trădându-se, totuși, prin încrederea inconstantă a bărbatului în relațiile cu femeia.

Aceste câteva exemple au fost alese…. pentru a arăta că este posibil ca anumite atitudini față de sexul opus să fi fost dobândite în copilărie, acestea exprimându-se inevitabil în relațiile viitoare, cu precădere în căsnicie, și fiind relativ independente de personalitatea partenerului. (…)

Dintre dificultățile pe care soția le aduce în cuplu, un dar de o valoare îndoielnică al primilor săi ani, voi menționa numai una: frigiditatea. Că are o importanță intrisecă sau nu, poate fi discutabil, dar ea este un semn al unei tulburări în relație cu bărbatul. (…)

Când am afirmat că frigiditatea este întotdeauna o expresie a respingerii bărbatului, nu mă refeream la ostilitatea fățișă împotriva acestuia. Astfel de femei pot fi foarte feminine prin construcția corporală, felul de a se îmbrăca și comportament. Pot da impresia că întreaga lor viață este «acordată la dragoste». Mă refer la ceva mai profund- o incapacitate de a iubi cu adevărat. Aceste femei vor prefera să-și urmeze propriul drum sau să-și îndepărteze bărbatul cu gelozie, cerințele, cicăleala sau plictiseala lor.

Cum apare o astfel de atitudine? (…) Probabil că există un singur factor care, în ultimă instanță, este suficient de puternic pentru a ne îndepărta de trebuințele vitale: angoasa. Dacă dorim să-i înțelegem originea și evoluția… trebuie să privim mai îndeaproape la soarta tipică a pulsiunilor instinctuale ale copilului de sex feminin. Prin acțiunea diverșilor factori ce pot fi găsiți aici, rolul feminin îi poate părea periculos fetiței, ajungând să-i repugne. Este ușor de ghicit semnificația ascunsă a agoaselor tipice primei copilării, cu simbolismul lor transparent. Ce altceva ar putea însemna teama de tâlhari, șerpi, animale sălbatice și furtuni, dacă nu frica feminină față de forțele copleșitoare care pot învinge, penetra sau distruge? Există angoase adiționale, legate de premoniția timpurie instinctivă a maternității. Pe de o parte, fetița se teme că va trăi acest eveniment misterios și înspăimântător în viitor și, pe de altă parte, se teme că nu va avea niciodată șansa să îl trăiască.

Fetița scapă într-un mod tipic de aceste sentimente incomode, refugiindu-se într-un rol masculin… Aspecte mai mult sau mai puțin distincte ale sale pot fi observate între 4 și 10 ani. Înainte și în timpul pubertății, comportamentul băiețesc zgomotos dispare, pentru a face loc unei atitudini feminine. Totuși, unele rămășite puternice și incomode pot continua să persiste dincolo de aparențe și să se manifeste în câteva feluri: ca ambiție, ca instinct de putere, ca resentiment împotriva bărbatului…. și în cele din urmă ca inhibiție sau blocaj total în trăirea împlinirii sexuale cu un bărbat. (…)

Dacă privim căsnicia ca întreg, ajungem să observăm că fundalul din care provine frigiditatea și felul prin care se exprimă în atitudinea totală față de soț sunt mult mai serioase decât simptomul în sine, luat drept o ratare a plăcerilor…

Aș vrea să mă mai limitez la o singură întrebare. Este posibil ca o căsnicie în esență reușită să aibă de suferit din venirea unui copil?(…) Răspunsul va depinde de structura interioară a fiecărei căsnicii. Prin urmare, întrebarea mea va trebui să aibă o formă mai specifică. Poate o relație până în acel moment bună între partenerii de cuplu să fie deteriorată de sosirea unui copil? Deși o astfel de consecință pare a fi paradoxală din punct de vedere biologic, este posibil să apară în anumite condiții psihologice. Se poate întâmpla, de exemplu, ca un bărbat care este puternic atașat inconștient de propria mamă, să ajungă să-și perceapă soția ca pe o figură maternă, odată ce ea însăși a devenit mamă, astfel încât să-i devină dificil să se apropie sexual de ea. O astfel de schimbare de atitudine poate fi apărată raționalizând că soția și-a pierdut farmecul în urma sarcinii, nașterii și alăptatului. Prin astfel de raționalizări încercăm, de obicei, să ne împăcăm cu acele emoții sau inhibiții care ies la suprafață din profunzimile inconprehensibile ale ființei noastre.

Varianta feminină presupune că, printr-o anumită distorsiune a dezvoltării sale, toate aspirațiile sale feminine să se focalizeze asupra copilului. În consecință ea iubește la bărbatul matur numai copilul, copilul pe care el însuși îl reprezintă pentru ea și copilul pe care el trebuie să i-l ofere. Dacă o astfel de femeie chiar are un copil, soțul devine inutil, chiar enervant prin solicitările pe care i le adresează. Astfel, în anumite condiții psihologice, și copilul poate deveni o cauză a înstrăinării și antipatiei.

Aș dori să mă opresc aici, cel puțin pentru moment, deși nici măcar nu m-am apropiat de alte posibilități importante de conflict, precum aceea care apare din homosexualitatea latentă. (…) Prin urmare, ideea de la care pornesc este următoare: când scânteia unei căsnicii se stinge, sau când intervine o a treia persoană, lucruri pe seama cărora punem, de obicei, destrămarea unei căsnicii, acestea sunt deja o consecință a unei anumite evoluții. Ele sunt rezultatul unui proces pe care, de regulă, nu îl percepem, dar care va duce, treptat, la o antipatie față de partener. Cauzele acestei antipatii au o legătură mult mai slabă decât credem cu aspectele supărătoare ale partenerului și mult mai mare cu conflictele nerezolvate pe care le aducem în căsnicie din propriul nostru proces de dezvoltare.

Astfel, problemele unei căsnicii nu se rezolvă prin povețe despre datorie și renunțare, nici recomandând acordarea unei libertăți nelimitate instinctelor. Celei dintâi nu-i mai găsim sensul în prezent, iar ultima este evident că nu ne susține în căutarea fericirii, dincolo de pericolul pierderii celor mai bune valori ale noastre. Destul de practic, întrebarea ar trebui pusă mai degrabă în felul următor: care dintre factorii ce duc la aversiunea față de partener pot fi evitați? Care pot fi reduși? Care pot fi depășiți?

Disonanțele excesiv de nocive ale procesului de dezvoltare pot fi evitate, cel puțin în ceea ce privește intensitatea lor. Se poate spune, pe bună dreptate, că șansele unei căsnicii depind de gradul de stabilitate emoțională dobândit de ambii parteneri înainte de a se căsători. Multe dificultăți par inevitabile. Poate că ține de natura noastră umană să așteptăm ca împlinirea să ne fie oferită în dar, în loc de a munci pentru ea. O relație intrinsec bună între sexe, adică lipsită de angoasă, poate rămâne un ideal de neatins. Trebuie, de asemenea, să învățăm să acceptăm că unele dintre așteptările noastre contradictorii aparțin parțial naturii noastre, recunoscând astfel imposibilitatea de a le satisface într-o căsnicie (…)“- extrase din lucrarea Chestiunea Căsniciei, cartea Psihologia Femeii (ed. Trei), autor Karen Horney- (1885 –1952) psihanalist din curentul neo-freudian.

Cu drag…

Problema Idealului Monogamiei. Trei…

Wednesday, October 29th, 2014

“Nici o altă împrejurare de viață nu este atât de intim și de evident legată de situația oedipiană, așa cum este căsătoria. (…)

În cartea sa despre căsătorie… Keyserling a pus recent o întrebare, care este pe cât de remarcabilă, pe atât de evidentă. Ce anume, se interesează el, în pofida nefericirii conjugale din toate epocile, determină ființele umane să se căsătorească?

Din fericire pentru a răspunde acestei întrebări, noi nu suntem tentați să cădem nici în accepțiunea dorinței «naturale» de a avea un soț și copii, nici, așa cum face Keyserling, în explicații metafizice; putem afirma, cu o mai mare exactitate, că suntem împinse cu siguranță în căsnicie nici mai mult nici mai puțin decât de așteptarea că vom găsi în ea împlinirea tuturor vechilor noastre dorințe izvorâte din situația oedipiană a copilăriei- dorința de a fi o soție pentru tată, de a avea exclusivitate asupra sa și de a-i purta copiii. Cunoscând aceasta, sunt înclinată să devin extrem de sceptică atunci când aud propovăduindu-se sfârșitul apropiat al instituției căsniciei, deși admit că indiferent de perioadă, structura societății va afecta forma acestor dorințe nepieritoare.

De aici reiese că o căsnicie poartă încă de la început o încărcătură periculoasă de dorințe inconștiente. (…) Sunt două motive pentru care această încărcătură…. este periculoasă: din punctul de vedere al Se-ului (tărâmul Inconștientului), subiectul este amenințat de dezamăgire nu numai pentru că rolul actual de tată sau de mamă nu satisface câtuși de puțin reprezentarea născută din năzuințele noastre infantile, ci pentru că – așa cum spune Freud – soțul sau soția reprezintă, întotdeauna, numai un substitut. (…)
Din cealaltă direcție, Supraeul (instanța morală a sufletului, se află pe tarâmul conștientului dar și al inconștientului) este amenințat de resuscitarea vechii interdicții a incestului – de această dată, în relație cu partenerul de viață și, cu cât mai deplină este împlinirea dorințelor inconștiente, cu atât mai mare este pericolul. Se pare că reapariția inderdicției incestului în căsnicie este foarte tipică și duce mutatis mutandis la aceleași rezultate ca în relația dintre copil și părinte; adică obiectivele sexuale directe lasă locul unei atitudini tandre, în care scopul sexual este inhibat. (…) Desigur că există și un alt motiv pentru care sexualitatea tinde să evolueze pe această direcție în viața conjugală –tensiunea sexuală se reduce ca urmare a satisfacerii dorinței, și, mai ales, întrucât poate fi întotdeauna gratificată cu ușurință în relația cu obiectul dorit. (…)

Freud spune că nu există domeniu în care conștiința noastră să fie atât de deficitară sau de înșelătoare, cum este în aprecierea gradului de afecțiune sau de antipatie pe care îl resimțim față de altă ființă umană. Aceasta se adeverește mai ales în cazul căsniciei, unde adesea ne supraestimăm sentimentul de iubire. M-am întrebat îndelung ce explicație putem găsi. Că poate apărea o astfel de iluzie într-o relație pasageră nu este foarte surprinzător, dar într-o căsnicie ne-am putea aștepta ca nu numai permanența relației, ci și gratificarea mai frecventă a dorinței sexuale să determine renunțarea la supraestimarea sexuală și la iluziile ce o însoțesc. Cel mai evident răspuns ar fi acela că oamenii se străduiesc într-un mod foarte firesc să-și explice uriașele solicitări ale vieții psihice implicate de căsnicie. Închipuindu-și că acestea se datorează unui sentiment puternic și agățându-se, astfel, cu tenacitate de ideea unui astfel de sentiment, chiar și după ce el a încetat să mai fie o forță vie. Totuși, trebuie recunoscut că această explicație este una superficială, din nevoia de sinteză a Eului, cu care ne-am obișnuit…

Încă o dată, explicația dată de complexul Oedip este mult mai profundă. Aceasta deoarece observăm că porunca și jurământul de a-ți iubi soțul sau soția și de a-i fi credincios, acelea cu care se pornește într-o căsătorie, sunt privite de inconștient ca o reînnoire a celei de-a patra porunci. De aici, a nu-ți iubi partenerul de viață devine un păcat la fel de mare pentru inconștient ca și nerespectarea acestei porunci în ceea ce îi privește pe părinți și, de asemenea, în această privință – înabușirea urii și exagerarea iubirii- experiențele timpurii sunt compulsiv repetate cu exactitate în fiecare detaliu.

Cred că în multe cazuri… dragostea însăși este una din condițiile necesare pentru ca relațiile interzise de Supraeu să capete o aparentă justificare. Atunci, în mod natural, conservarea iubirii sau iluzia ei servesc unei importante funcții economice și de aceea este urmărită cu atâta înverșunare.

În cele din urmă, nu vom fi surprinși să aflăm că suferința (dintr-un simptom nevrotic de exemplu) este una din condițiile prin care căsnicia poate rezista împotriva unei foarte puternice inderdicții ale incestului. În acest scop, durerea poate lua forme atât de variate, încât speranța de a le acorda tuturor atenție este…. iluzorie. (…) De exemplu, există situații în viața domestică sau profesională a unor oameni care sunt puse la cale printr-un angajament inconștient, astfel încât subiectul muncește excesiv sau e nevoit să facă anumite sacrificii exagerate «de dragul familiei»… Sau, din nou, se observă frecvent că după căsătorie oamenii sacrifică o parte considerabilă a dezvoltării lor personale, fie în sfera vieții profesionale, fie în aceea a personalității sau a intelectului. Trebuie să includem nenumăratele cazuri în care un partenener devine un sclav al dorințelor celuilalt și suportă de bunăvoie această situație dureroasă, probabil cu satisfacția conștientă a unui puternic simț de responsabilitate.

Privind astfel de căsnicii te întrebi, adesea cu uimire, de ce nu sunt desfăcute, ba din contră, sunt deseori atât de stabile? Dar reflectând, ne dăm seama că.. tocmai satisfacerea condiției suferinței garantează permanența unor asemenea uniuni. (…)

(…) Putem observa câte ceva din aceste condiții în special la femeile foarte respectabile, la care nu este deloc neobișnuit o atitudine fundamental maternă- o atitudine fără de care căsnicia nu ar fi posibilă pentru ele. (…) O astfel de atitudine este, într-un fel o bună garanție pentru căsnicie, dar este bazată pe o limitare a iubirii, iar viața interioară poate deveni stearpă.

Oricare ar fi, în cazul individual, deznodământul acestei dileme dintre prea multă și prea puțină satisfacție, în toate cazurile în care el este deosebit de acut, acești doi factori- deziluzia și interdicția incestului- cu toate consecințele lor vizând ostilitatea secretă față de soț și soție, îl vor înstrăina pe celălalt partener și-l vor determina să caute involuntar, noi obiecte ale iubirii.

Aceasta este condiția fundamentală care dă naștere problemei monogamiei.

Există alte canale deschise libidoului eliberat astfel- sublimare, refulare, investirea retroactivă a obiectelor anterioare și descărcarea prin intermediul copiilor- dar nu ne vom ocupa de acestea astăzi.

Posibilitatea ca alte ființe umane să poată deveni obiectele iubirii noastre este, trebuie să recunoaștem, întotdeauna prezentă. Aceasta, întrucât influențele copilăriei noastre și elaborările lor secundare sunt atât de variate, încât ele permit, în mod normal, alegerea unor obiecte extrem de diferite.

Acum, această tendință de a căuta noi obiecte poate să primească un impuls serios din partea surselor inconștiente. Astfel, deși mariajul reprezintă o realizare a dorințelor infantile, ele pot fi împlinite numai atâta timp cât nivelul de dezvoltare atins de subiect îi permite acestuia să se identifice în mod real cu rolul tatălui sau al mamei. Ori de câte ori deznodamântul complexului Oedip se îndepărtează de această normă fictivă, ne întâlnim cu același fenomen: persoana în discuție se agață, sub anumite aspecte fundamentale, de rolul copilului în triada mamă, tată, copil. Când se întâmplă astfel dorințele izvorâte din această atitudine instinctuală nu pot fi gratificate direct prin căsnicie.

Aceste condiții ale iubirii aduse din copilărie ne sunt familiare din operele lui Freud (…) Pentru copil, obiectul iubirii este indisolubil asociat cu ideea de ceva interzis; totuși, iubirea pentru soț sau soție nu este nici măcar permisă- în spatele acesteia întrevăzându-se ideea monstruoasă a datoriei conjugale. Rivalitatea (condiția de a exista un al treilea rănit)  este exclusă de însăși natura căsniciei monogame; într-adevăr monopolul este un privilegiu acordat prin lege.

Din nou poate exista o compulsie de a demonstra în mod repetat potența sau atractivitatea erotică, din cauza nesiguranței genitale și a unei slăbiciuni similare în structura narcisismului. Sau unde este o tendință inconștientă de homosexualitate, există o compulsie de a căuta un obiect de același sex cu subiectul. Din punctul de vedere al femeii, aceasta poate fi obținută pe o rută ocolită: fie soțul poate fi împins spre relații cu alte femei, fie soția însăși poate căuta relații în care e implicată și o altă femeie. Mai presus de toate – și practic vorbind- când persistă o disociere în viața amoroasă subiectul va fi obligat să focalizeze sentimentele tandre asupra altor persoane decât acelea care fac obiectul dorințelor senzuale.

Observăm cu ușurință că menținerea oricăreia dintre aceste două condiții infantile este nefavorabilă principiului monogamiei; (…) aceste dorințe poligame intră în conflict cu pretenția partenerului și cu idealul de fidelitate pe care noi ni l-am stabilit.

Să începem prin a lua în considerare prima dintre aceste două pretenții, întrucât este evident că a pretinde cuiva să renunțe este un fenomen mai primitiv decât a ne impune nouă înșine o renunțare. Originea acestei pretenții, în sens larg, este clară; în mod vădit reprezintă o renaștere a dorinței infantile de a obține monopolul asupra tatălul sau mamei. Acum, această pretenție la monopol nu este nicidecum caracteristică vieții conjugale, din contră, reprezintă esența fiecărei relații complete de iubire. Desigur, în căsătorie, ca și în oricare altă relație, poate fi o pretenție născută exclusiv din dragoste, însă la origine este atât de indisolubil asociată cu tendințe distructive și cu ostilitate față de obiect, încât, adesea, din dragostea care ridică această pretenție nu mai ramâne decât un paravan în spatele căruia își găsesc împlinirea tendințele ostile. În analiză, acest deziderat al monopolului… adesea, își trădează originea chiar de la prima vedere prin lăcomia posesiunii, care nu numai că se împotrivește oricărei alte experiențe erotice pe care o poate avea partenerul, ci devine și gelozie îndreptată asupra prietenilor, muncii sau intereselor sale. (…) În posesivitate, ca în orice atitudine condiționată oral, există o doză de ambivalență. (…)

Elemente distructive adiționale sunt strâns unite cu această dorință, printr-o altă legătură. În copilăria mică, pretenția de a monopoliza iubirea tatălui sau a mamei se lovea de frustrare și dezamăgire, iar rezultatul era o reacție de ură și de gelozie. De aceea, în spatele acestei dorințe de posesiune se află întotdeauna o anumită ură. (…) Frustrarea de odinioară a rănit nu numai iubirea noastră de obiect, ci și respectul nostru de sine în punctul său cel mai sensibil, iar noi știm că, aici, fiecare ființă umană poartă o rană narcisică. Din acest motiv, mândria noastră este, în mare parte, acea care pretinde mai târziu o relație monogamă și o cere cu aroganța proporțională cu sensibilitatea cicatricii lăsate de vechea dezamăgire. În societatea patriarhală, în care pretenția la posesiunea exclusivă aparține înainte de toate bărbatului, acest factor narcisic se manifestă pe deplin în ridicolul atașat «încoronatului”. Și aici, pretenția nu se naște din iubire; este o problemă de prestigiu. (…)

Sursele din care idealul monogamiei își extrage puterea par a fi destul de primitive; în pofida acestei, să-i spunem, umili origini, a devenit un ideal imperativ, iar din acest punct de vedere împărtășește, după cum știm, evoluția altor idealuri în care își găsesc împlinirea impulsurile instinctuale elementare, respinse de conștiință. În acest caz, progresul este facilitat prin faptul că satisfacerea unora dintre cele mai puternic refulate dorințe reprezintă, în același timp, o achiziție valoroasă din diverse perspective sociale și culturale. (…)

Desigur faptul că aceste cerințe sunt încurajate de lege are o importanță enormă. (…) Când înțelegem pe ce bază își clădește poziția pretenția la monopol, realizăm de asemenea, că, dacă umanității i-ar fi luată actuala justificare ideală a acesteia, am găsi cu orice preț, într-un fel sau altul, una nouă. Mai mult, atâta timp cât societatea acordă importanță monogamiei, din punctul de vedere al economiei psihice, are interesul de a permite gratificarea instinctelor elementare subiacente cererii, pentru a compesa restricția pe care o impune instinctului.

În timp ce are acest fundament general, cerința monogamiei poate, în cazurile individuale, să fie întărită din alte locații. Uneori unul dintre elementele sale constitutive poate juca un rol copleșitor în economia instinctuală sau toți acei factori pe care îi recunoaștem în general drept forțe motivaționale ale geloziei pot contribui. De fapt, am putea descrie cerința monogamiei ca pe o asigurare împotriva chinurilor geloziei.

Pe de altă parte, poate fi refulată aidoma geloziei, prin greutatea sentimentelor de vinovăție, care ne șoptesc că nu avem dreptul de posesie exclusiv asupra tatălui. Sau, din nou, se poate afla în umbra altor obiective instinctuale, ca în bine cunoscutele manifestări ale homosexualității latente.

În plus, după cum am spus, dorințele poligame se lovesc de propriul nostru ideal al fidelității. Spre deosebire de pretenția la monogamie în ceea ce-i privește pe ceilalți, propria noastră atitudine față de fidelitate nu are nici un prototip direct în experiența noastră infantilă. Conținutul său reprezintă o limitare a instinctului, astfel, evident, nu are nimic elementar, ci este, chiar și în formele sale cele mai timpurii, o transformare a instinctului.

De regulă, avem mai multe șanse de a studia această cerință la monogamie la femei decât la bărbați și ne întrebăm de ce trebuie să fie așa. Întrebarea nu este dacă bărbații au în mod natural o predispoziție către poligamie; (…) totuși, cred că avem dreptate să ne întrebăm care pot fi factorii psihologici care determină ca fidelitatea să fie, în realitate, cu mult mai rară printre bărbați decât printre femei? (…)

Diferența dintre deznodământul complexului Oedip la bărbați și la femei poate fi formulată astfel: băiatul renunță într-un mod mai radical la obiectul originar al iubirii de dragul mândriei sale genitale, în timp ce fata rămâne mai puternic fixată la persoana tatălui, însă o poate face, evident, numai cu condiția de a-și abandona într-o mai mare măsură rolul sexual. Atunci, întrebarea ar fi dacă dovada acestei diferențe dintre sexe din viața ulterioară nu este cumva inhibiția genitală fundamental mai extinsă a femeii și dacă tocmai prin aceasta fidelitatea nu îi este mai facilă, așa cum frigiditatea este mult mai răspândită decât impotența, ambele fiind manifestări ale inhibiției genitale. (…)

Mergem puțin mai departe, observând că oamenii a căror fidelitate are un caracter obsesiv ascund adesea un sentiment de vinovăție sexuală în spatele inderdicțiilor convenționale. Tot ceea ce este interzis prin convenție primește întreaga povară a interdicțiilor inconștiente, iar aceasta conferă unei astfel de convenții greutatea sa morală.

Am văzut acum care sunt motivele aflate în spatele cerinței de monogamie și cu ce forțe intră ea în conflict. Pentru a folosi o comparație din viața fizică, am putea numi aceste impulsuri opuse forțele centrifuge și centripete ale căsniciei și ar trebui să spunem că aici este vorba despre o încercare a puterilor, în care adversarii sunt, de asemenea, strâns legați unul de altul. Si aceasta, deoarece ambii își extrag puterea motivațională din dorințele cele mai elementare și directe născute din complexul Oedip. Este inevitabilă mobilizarea ambelor categorii de impulsuri în viața conjugală, chiar dacă în grade ce acoperă întreaga plajă de posibilități. Aceasta ne ajută să înțelegem de ce niciodată nu a fost și nu va fi posibil de găsit vreo axiomă care să rezolve conflictele vieții conjugale. Chiar și în cazurile individuale, deși vedem destul de clar ce motive sunt puse în joc, numai când privim înapoi, în lumina experienței psihanalitice, putem percepe care sunt de fapt rezultatele unui comportament sau ale altuia. Pe scurt, observăm că unele elemente ale urii își pot găsi un debușeu nu numai atunci când este încălcat principiul monogamiei, ci și când este respectat, și se pot revărsa în feluri foarte diferite; (…) Atunci trebuie să lăsăm în seama moralistului sarcina de a decide care este direcția corectă.

Totuși, înțelegerea pe care am dobândit-o astfel nu ne lasă complet neajutorați în fața unor asemenea conflicte conjugale. Descoperirea surselor inconștiente care le hrănesc poate slăbi, astfel, nu numai idealul monogamiei, ci și tendințele poligame, astfel încât să poată deveni posibilă combaterea conflictelor. (…)”- extrase din lucrarea Problema Idealului Monogamiei, cartea Psihologia Femeii, autor Karen Horney, ed. Trei.

Cu drag…

Feminitate Inhibată (povestea a doua- o contribuție psihanalitică la problema frigidității)

Tuesday, October 28th, 2014

Cuvinte vestite spun că: la începutul tuturor lucrurilor mărețe se află o femeie… iar profesorul Sigmund Freud a demonstrat științific acest aspect. Yeah, keep calm and blame your mother :) Însă, tot dânsul, într-o corespondență cu prințesa Marie Bonaparte, a recunoscut că după zeci de ani de cercetare a psihicului uman, și de experiență psihoterapeutică, nu a aflat ce vrea exact o femeie..

Întrebarea este, noi, femeile.. știm? Sau am reușit să ne refulăm atât de adânc în inconștient dorințele naturii firii noastre. Ce vrem? Bună întrebare. Ce avem? Păi, azi.. doar o poveste despe frigiditate. Enjoy :)

“În mod curios, uriașa răspândire a frigidității feminine a generat două perspective diametral opuse în rândul medicilor și al sexologilor.

Un grup compară frigiditatea, din punctul de vedere al însemnătății sale pentru individ, cu tulburările de potență ale bărbatului: prin urmare, ei susțin că primul fenomen este o boală în aceeași măsură în care este și cel de al doilea.

Pe de altă parte există ideea că nu poți numi boală un fenomen atât de comun, iar frigiditatea…. ar trebui considerată mai degrabă atitudinea sexuală normală a femeii civilizate. (…)

Ai impresia că argumentele obișnuite, atât cele pro, cât și cele contra, indiferent dacă pun accentul pe factori sociali sau constituționali, sunt bazate pe convingeri subiective puternice, nefiind, prin urmare, utile pentru a aduce o clarificare generală și reală a problemei în cauză.

De la începuturile sale, știința psihanalizei a urmat o direcție diferită… Aceasta este observarea medicală și psihologică a individului și a dezvoltării sale. Dacă ne gândim cât de mult ne poate apropia această cale de o soluție a problemelor, pare că, în sfârșit, am putea aștepta răspunsuri la următoarele două întrebări.

1, Ce procese de dezvoltare, potrivit experienței noastre, duc la formarea simptomului frigidității la o anumită femeie?

2- Ce semnificație trebuie atribuită acestui fenomen în economia libidinală a femeii?

Aceleași întrebări pot fi exprimate mai puțin teoretic în următorul mod: este doar un simptom izolat și, prin urmare, mai degrabă insignifiant? Sau este strâns asociat cu tulburări reale ale sănătății psihice și fizice?

Permiteți-mi să ilustrez semnificația sau posibila valoare a acestor întrebări printr-o comparație grosolană- și, prin urmare, în multe privințe sărăcăcioasă. Dacă ar fi să ne imaginăm că nu știm nimic despre procesele patologice care produc simptomul tusei, am putea întrevedea cu siguranță probabilitatea unei dispute între cei care susțin că tusea este întotdeauna un semn de boală și cei care o consideră doar o neplăcere subiectivă, de vreme ce este evident că mulți oameni tușesc fără a fi cu adevărat bolnavi. Totuși, diferențele de opinie în această privință ar putea exista numai atâta timp cât nu cunoaștem legătura dintre tuse și tulburările mai profunde existente.

Am recurs la o astfel de comparație, în ciuda evidentelor sale neajunsuri, întrucât ne deschide o anumită perspectivă: este posibil ca frigiditatea- la fel ca tusea- să fie doar un semnal, indicând faptul că adânc în interior ceva este în neregulă? (…)

Indiferent dacă o considerăm de natură organică sau psihologică, frigiditatea este o inhibiție a funcționării sexualității feminine. Prin urmare nu este surprinzător să descoperim că frigiditatea este asociată cu tulburarea altor funcții specific feminine. În multe cazuri, observăm tulburări funcționale ale menstruației… sau, rămânând complet în sfera psihologică- stări de tensiune, iritabilitate și slăbiciune. (…) În alte cazuri, dificultatea rezidă în atitudinea femeii față de maternitate. În anumite exemple sarcina este respinsă deschis – oferindu-se o oarecare formă de raționalizare. În altele, au loc pierderi de sarcină în lipsa unor condiții organice demonstrabile. (…) Tulburări precum angoasa nevrotică … se pot instala pe parcursul nașterii. La alte femei devine dificilă perioada imediat următoare, mergând de la extrema eșecului alăptării până la aceea a unei epuizări nervoase. Ori putem să nu găsim atitudinea maternă potrivită față de copil. (…) Ceva similar se întâmplă adesea și în privința treburilor casnice ale femeii. Fie activitățile gospodărești sunt supraestimate și devin o tortură pentru familie, fie o obosesc excesiv. … Totuși, chiar și acolo unde toate aceste tulburări ale funcțiilor feminine sunt absente, o relație va fi, de regulă, deteriorată sau incompletă – mă refer la atitudinea față de sexul masculin. Tulburările fie că se manifestă prin indiferență sau gelozie morbidă, prin neîncredere sau iritabilitate, prin pretenții sau sentimente de inferioritate, printr-o nevoie de amanți sau de prietenii intime cu femeile, ele au un singur lucru în comun- incapacitatea unei relații de iubire complete cu un obiect heterosexual al iubirii.

Dacă, pe parcursul analizei, căpătăm o înțelegere mai profundă a vieții psihice inconștiente a acestor femei, ne întâlnim, fără excepție, cu o respingere foarte hotărâtă a rolului feminin. Este cu atât mai remarcabilă, cu cât Eul conștient al acestor femei nu pare să poarte dovada unei astfel de respingeri active a feminității. Din contră, aparența generală, ca și atitudine conștientă, pot fi întru totul feminine. S-a atras în mod corect atenția că femeile frigide pot fi chiar foarte responsive din punct de vedere erotic și solicitante sexual, o observație care ne împiedică să identificăm frigiditatea cu respingerea sexualității. De fapt, la niveluri mai profunde, nu avem de-a face cu o respingere a sexualității în general, ci mai degrabă cu o împotrivire de a-și asuma rolul specific feminin. (…) Doresc să subliniez că aici ne aflăm deja pe tărâmul inconștientului. Deși astfel de dorințe pot fi parțial conștiente, femeia este, în general, inconștientă de amploarea și de motivația lor instinctuală mai profundă.

Întregul complex de sentimente și fantasme ce au drept conținut sentimentul femeii că este discriminată, invidia sa față de bărbat, dorința sa de a fi bărbat și de a renunța la rolul feminin, îl numim complex de masculinitate al femeii. Efectele sale asupra vieții femeii mai mult sau mai puțin sănătoase, ca și a celei nevrotice, sunt atât de extraordinar diferite, încât trebuie să mă mulțumesc cu schițarea unor direcții…

Când invidierea bărbatului se află în prim plan aceste dorințe se exprimă prin resentimentul față de bărbat, printr-o amărăciune interioară stârnită de rolul privilegiat al bărbatului… În același timp, totuși, observăm cum aceeași femeie care disprețuiește toți bărbații, îi consideră, într-o foarte mare măsură, superiori ei înseși. Ea nu are încredere în capacitatea femeilor de a obține un succes real și este înclinată, mai degrabă, să se identifice cu disprețul masculin față de femei (…) Cultivând o astfel de atitudine inconștientă, femeia devine oarbă față de propriile ei merite. Chiar și maternitatea îi apare numai ca o povară. Totul este evaluat prin prisma masculinității- adică printr-un instrument de măsură ce-i este străin interior – și, prin urmare, îi este foarte ușor să se considere inadecvată. (…)

Pe de altă parte, sentimentul de-a fi fost fundamental vătămată și discriminată de soartă, poate duce, de asemenea la pretenții inconștiente ca viața să-i compenseze neajunsurile făcute. Prin însăși originea lor, aceste pretenții nu pot fi niciodată satisfăcute cu adevărat. Se obișnuiește ca imaginea femeii permanent solicitante, permanent nemulțumite, să fie explicată pe baza unei insatisfacții sexuale generale. Însă o privire mai profundă spre interior demonstrează clar că insatisfacția poate fi deja o consecință a complexului de masculinitate. (…)

Alte consecințe ale complexului de masculinitate sunt mai adânc înrădăcinate în inconștient… Visele și simptomele multor femei demonstrează cu certitudine că, în fond, ele nu s-au împăcat cu propria feminitate. Din contră, în viețile lor fantasmele inconștiente și-au păstrat iluzia, de a fi fost, de fapt, create bărbați. Ele cred că au fost mutilate, rănite sau vătămate prin intermediul anumitor forțe. Menținându-se în limitele unor asemenea fantasme, organul genital feminin este conceput ca un organ bolnav și deteriorat, o idee care poate fi confirmată mai târziu și activată iar și iar prin realitatea menstruației-în pofida cunoștințelor conștiente adecvate. (…)

Dacă încercăm să găsim originile acestui curios complex în dezvoltarea psihologică a unor astfel de femei, putem identifica adesea și observa în mod nemijlocit un stadiu al copilăriei pe parcursul căreia fetițele chiar invidiază băieții pentru organele lor genitale. (…) Trebuie realizat că atitudinea de invidiere a penisului este una narcisică, fiind îndreptată către propriul Eu și nu către obiect. În cazul unei dezvoltări feminine favorabile, această invidie de penis narcisică se subsumează aproape complet dorinței libidinal-obiectuale de a avea un bărbat și un copil. Această experiență corelează cu observația potrivit căreia, la femeile sigure pe feminitatea lor, pretențiile de masculinitate nu se manifestă într-un mod semnificativ.

Cu toate acestea, psihanaliza a descoperit că trebuie îndeplinite multe condiții pentru a garanta o astfel de dezvoltare normală și că există tot atâtea posibilități de blocaje și tulburări pe parcusrul dezvoltării. Faza decisivă pentru dezvoltarea psihosexuală viitoare este aceea în care au loc primele relații de obiect în cadrul familiei. Pe parcursul acestei etape, al cărei apogeu este atins între al treilea și al cincilea an de viață, pot apărea diverși factori care o vor determina pe fată să se retragă din rolul feminin. Favoritismul vădit față de un frate de exemplu, poate contribui adesea, într-o măsură, la instaurarea unor puternice dorințe de masculinitate la fetiță. Observațiile sexuale timpurii au o influență și mai durabilă în acest sens. Acestea se întâmplă într-un mediu în care problemele sexuale sunt de obicei, ascunse de copil, astfel încât ele preiau, tocmai, prin acest contrast, reputația misterului și a fructului oprit. Actul sexual dintre părinți, atât de des observat în primii ani ai copilăriri, este interpretat, de obicei, de copil, ca o violare, rănire, vătămare sau îmbolnăvire a mamei. Observarea urmelor lăsate de sângele menstrual al mamei întărește opinia copilului. Influența unor evenimente ocazionale, ca brutalitatea reală a tatălui și boala mamei pot accentua ideea copilului că poziția femeii este una precară și periculoasă.

Toate acestea o afectează pe fetiță, în special deoarece apar în stadiul primului val al dezvoltării sale sexuale, pe parcursul căruia propriile sale cerințe instinctuale sunt identificate inconștient cu acelea ale mamei. Din aceste cerințe instinctuale inconștiente provine un alt impuls, care poate acționa în aceeași direcție. Cu alte cuvinte, cu cât este mai intensă această atitudine de iubire feminină timpurie față de tată, cu atât mai mare este pericolul ca ea să eșueze din cauza dezamăgirilor provocate de acesta sau sentimentelor de culpabilitate față de mamă. Mai mult, aceste afecte ramân inseparabil legate de rolul feminin. O astfel de asociere cu sentimente de culpabilitate poate urma, în special, descurajărilor legate de masturbare, care așa cum știm, reprezintă manifestarea fizică a excitării sexuale pe parcursul acestei perioade. Din cauza angoaselor și sentimentelor de vinovăție, fata se poate îndepărta complet de rolul feminin, refugiindu-se într-o masculinitate fictivă, de dragul siguranței. (…)

Odată ce s-au instaurat aceste pretenții inconștiente de masculinitate, femeia a intrat într-un cerc vicios fatal. În timp ce, inițial, ea a fugit de rolul feminin într-un rol masculin fictiv, ultimul, odată instalat, contribuie, în schimb, la respingerea și mai accentuată a rolului feminin, acum cu o nuanță suplimentară de dispreț. O femeie care și-a construit viața pe asemenea premise inconștiente, este, în fond, periclitată din două direcții: de către dorințele sale de masculinitate pe de o parte, de vreme ce-i zdruncină sentimentul de sine, și de către feminitatea ei refulată pe de altă parte, o experiență oarecare amintindu-i, inevitabil, de rolul ei feminin. (…)

Sondarea psihanalitică a evoluției frigidității ne ajută să înțelegem că apariția sau dispariția sa în anumite situații psihologice este strict determinată de istoria dezvoltării individuale. (…) Fenomenul frigidității își găseste locul, astfel, într-un cadru mai larg. Poate, într-adevăr, să constituie un simptom important în sine, în măsura în care, în lipsa unei descărcări reale, o acumulare de libido este slab tolerată de către femei. Totuși, își capătă adevărata semnificație numai prin tulburarea de dezvoltare care se află la baza sa și a cărei simplă manifestare este. (…)

Revenim la problema inițială referitoare la frecvența frigidității. (…) Mi se pare că această frecvență poate fi pusă, mai degrabă, pe seama factorilor supraindividuali, culturali. Cultura noastră, așa cum este bine cunoscut, este o cultură masculină și, prin urmare, în general nefavorabilă înfloririi femeii și individualității sale. (…) Indiferent cât de mult ar fi prețuită femeia din punct de vedere individual, ca mamă sau ca iubită, bărbatul va fi considerat întotdeauna mai valoros din punct de vedere uman și spiritual”- extrase din lucrarea Feminitate Inhibată, cartea Psihologia Femeii, autor Karen Horney- (1885 –1952) psihanalist din curentul neo-freudian.

*Fotografiile sunt făcute la Freud Museum-Londra. In cea de-a două imagine vedeți divanul pe care Sigmund Freud și-a analizat pacienții.

Cu drag…

Fuga din feminitate… (povestea întâi)

Monday, October 27th, 2014

… ce poate să producă Psihanaliză în sufletul tău? Nu știu! Dar.. pe al meu îl vindecă.

!!Săptămâna aceasta v-am pregătit câteva povești despre sufletul femeii, extrase din lucrări de Psihanaliză Feminină semnate de Karen Horney (1885 –1952) psihanalist din curentul neo-freudian. Enjoy :)

“În una din ultimele sale lucrări, Freud a atras cu tot mai multă insistență atenția asupra unei anumite unilarități a cercetărilor noastre analitice. Mă refer la faptul că, până nu demult, numai psihicul băieților și al bărbaților era luat ca drept obiect de studiu. Motivul este evident. Psihanaliza este creația unui geniu masculin și aproape toți cei care i-au dezvoltat ideile au fost bărbați. Este corect și just ca ei să elaboreze cu mai mare ușurință o psihologie masculină și să înțeleagă mai bine dezvoltarea bărbaților decât cea a femeilor.

Un pas însemnat a fost făcut de Freud însuși prin descoperirea existenței invidiei de penis și, curând după aceea, Abraham și alții au arătat cât de mare este rolul pe care-l joacă acest factor în dezvoltarea femeilor și în formarea nevrozelor lor. Semnificația invidiei de penis a fost extinsă destul de recent de ipoteza stadiului falic. Prin aceasta, înțelegem că în organizarea genitală infantilă a ambelor sexe numai un singur organ genital, și anume cel masculin, joacă un rol, dar că tocmai această caracteristică este aceea care deosebește organizarea infantilă de organizarea genitală finală a adultului. Potrivit acestei teorii clitorisul este imaginat ca un falus și presupunem că, atât fetițele, cât și băieții acordă inițial clitorisului exact aceeași valoare ca și penisului.

Efectul acestui stadiu este parțial de a inhiba și parțial de a încuraja dezvoltarea ulterioară. Helen Deutsch a demonstrat în principal efectele inhibatoare. Ea este de părere că, la apariția fiecărei noi funcții sexuale, adică la declanșarea pubertății, la debutul vieții sexuale, al sarcinii, și al aducerii pe lume a copiilor, acest stadiu este reactivat și trebuie depășit sistematic, înainte de a putea fi dobândită o atitudine feminină. Freud și-a detaliat expunerea evidențiind aspectul pozitiv, el considerând că numai invidia de penis și biruirea ei se află la baza dorinței de a avea un copil și formează, astfel, legătura de iubire cu tatăl.

Se pune acum întrebarea dacă aceste ipoteze ne-au ajutat să obținem o înțelegere mai satisfăcătoare și mai clară asupra dezvoltării feminine? (…)

Cu un nou punct de vedere despre care aș dori să vorbesc am făcut cunoștință prin intermediul filosofiei, mai exact al unora din eseurile lui Georg Simmel. Aspectul subliniat de Simmel… este acesta: întreaga noastră civilizație este o civilizație masculină. Statul, legile, moralitatea, religia și științele sunt creația bărbaților. Simmel nu deduce în nici un caz de aici inferioritatea femeilor(…) «Condițiile necesare artei, patriotismului, moralității în general și ideilor sociale în particular, corectitudinii raționamentului practic și obiectivității cunoașterii teoretice, energia și profunzimea vieții- toate acestea sunt categorii care aparțin, după câte se pare, în ceea ce privește forma și exigențele lor, întregii umanități, însă în configurația lor istorică actuală sunt eminament masculine. Presupunând că descriem aceste lucruri private ca idei absolute, prin cuvântul unic -obiectiv- descoperim apoi că în istoria rasei noastre obiectiv=masculin este o ecuație validă»

Simmel consideră că motivul pentru care aceste realități istorice sunt atât de dificil de recunoscut este acela ca însăși etaloanele după care omenirea a apreciat valorile de natură masculină și feminină «nu sunt neutre izvorâte din diferențele dintre sexe, ci prin ele însele esențial masculine… Noi nu credem într-o civilizație pur umană, în care nu-și are locul problema sexului, tocmai din motivul din care împiedică, de fapt, orice astfel de civilizație să existe, și anume identificarea (așa zis) naivă a conceptului de –ființă umană- cu acela de –bărbat, care, duce, în multe limbi la situația de a fi folosit un singur cuvânt pentru cele două concepte. (…) Acesta este motivul pentru care, în cele mai diverse domenii, rezultatele necorespunzătoare sunt disprețuitor numite feminine, în timp ce realizările remarcabile ale femeilor sunt numite masculine…»

Un factor suplimentar și foarte important în cazul acestei situații este acela că femeile s-au adaptat la dorințele bărbaților și au considerat adaptarea drept adevărata lor natură. Adică, ele se văd ori s-au văzut așa cum le-o cereau dorințele bărbaților lor; inconștient, s-au îndreptat spre sugestia produsă de gândirea masculină.

Conștientizând măsura în care întreaga noastră ființă, gândire și acțiune se conformează acestor etaloane masculine, putem observa cât de dificil le este bărbatului și femeii, luați separați, să se debaraseze cu adevărat de acest mod de gândire.

Acum, dacă încercăm să ne eliberăm mințile de acest tipar masculin de gândire, aproape toate problemele psihologiei capătă o altă înfățișare. Primul lucru care ne uimește este acela că întotdeauna, sau în principal, diferența genitală dintre sexe a constituit punctul cardinal al concepției psihanalitice și că am lăsat deoparte cealaltă mare diferență biologică, și anume rolurile diferite jucate de bărbați și femei în ceea ce privește funcția reproducătoare.

Influența punctului de vedere masculin asupra ideii maternității apare cel mai clar în extrem de strălucita teorie genitală a lui Ferenczi. Opinia sa este că adevărata motivație pentru coit, seminificația sa reală, ultimă, pentru ambele sexe, trebuie căutată în dorința de a reveni în pântecele matern. Pe parcursul unei epoci de lupte, bărbatul a obținut privilegiul de a mai pătrunde o dată, prin intermediul organului său genital într-un uter. Femeia, care fusese inițial într-o poziție subordonată, a fost obligată să-și adapteze organizarea la această situație inerentă și ei i-au fost acordate anumite compensații. Ea a fost nevoită «să se mulțumească” cu substitute sub formă de fantasmă, și mai presus de toate, cu găzduirea copilului, a cărei beatitudine o împărtășește. În extrem, probabil că numai actul zămislirii deține pentru ea potențialități de plăcere negate bărbatului. (…) Acestea totuși sunt doar «tertipuri compensatorii». Singurul aspect sub care are, în cele din urmă, un avantaj asupra bărbatului este plăcerea de a naște, desigur, foarte îndoielnică.

În acest moment, eu ca femeie, întreb, uimită, cum rămâne cu maternitatea? Și conștiința beatică de a purta o nouă viață în tine însăți? Și fericirea inefabilă dată de așteptarea crescândă a apariției acestei noi ființe? Și bucuria trăită când, în sfârșit, sosește și o ții pentru prima dată în brațe? Și profund plăcutul sentiment de satisfacție când o alăptezi și fericirea întregii perioade în care bebelușul are nevoie de grija ta?

Ferenczi și-a exprimat verbal opinia că în perioada conflictuală fundamentală, sfârșită atât de dureros pentru femeie, bărbatul, ca învingător, i-a impus povara maternității și tot ceea ce implică aceasta. Desigur, privită din punctul de vedere al luptei sociale, maternitatea poate fi un handicap. În prezent este cu siguranță așa, însă nu este cert că a fost la fel și în vremurile în care ființele umane erau mai apropiate de natură.

În plus, noi explicăm invidia de penis în sine prin analogiile sale biologice și nu prin factori sociali; din contră, suntem obișnuiți, fără a ne da prea multă osteneală, să interpretăm sentimentul femeii de a se afla în dezavantaj din punct de vedere social ca raționalizare a invidiei de penis.

Însă, din punct de vedere biologic, femeia cunoaște, prin maternitate sau prin capacitatea de a deveni mamă, o superioritate fiziologică indiscutabilă și deloc neglijabilă. Aceasta este cel mai limpede reflectată în inconștientul masculin prin puternica invidie resimțită de băiat în legătură cu maternitatea. (…) Când începi, așa cum am făcut eu, să analizezi bărbați numai după o experiență destul de îndelungată în analiza femeilor, ești incredibil de impresionat de intensitatea acestei invidii de sarcină, naștere și maternitate, ca și de sâni și de alăptare.

În lumina aceste impresii derivată din procesul analitic survine în mod firesc întrebarea dacă nu cumva se manifestă intelectual, în mai sus menționata perspectivă asupra maternității, o tendință masculină inconștientă de devalorizare. (…) Când Helen Deutsch scrie despre rolul mult mai important pe care îl joacă pentru femeie complexul masculinității, în comparație cu rolul jucat de complexul feminității pentru bărbat, ea pare să nu observe faptul că invidia masculină, este în mod evident capabilă de o sublimare mult mai reușită decăt invidia de penis a fetei, iar aceasta servește, cu siguranță drept o forță directoare, dacă nu esențială, în stabilirea valorilor culturale. (…)

(…) În această disertație am atins deja o problemă pe care Freud a adus-o recent în prim plan: problema originii și a funcționării dorinței de a avea un copil. Pe parcursul ultimilor zece ani, atitudinea noastră față de această problemă s-a schimbat. Îngăduiți-mi, prin urmare, să descriu pe scurt….

Ipoteza originară era aceea că invidia de penis aducea o întărire libidinală atât dorinței de a avea un copil, cât și dorinței de un bărbat, dar că ultima a apărut independent de prima. Așadar accentul s-a mutat tot mai mult asupra invidiei de penis până când, în cea mai recentă lucrarea a sa, Freud a presupus că dorința de a avea un copil survine numai din invidia de penis și de dezamăgirea stârnită de lipsa penisului în general, iar atașamentul tandru față de tată ia ființă numai prin această cale ocolită- prin intermediul dorinței de penis și a dorinței de a avea un copil. Evident, această ultimă ipoteză s-a născut din nevoia de a da o explicație psihologică principiului biologic al atracției heterosexuale. (…)

Pentru a aborda această problemă trebuie menționat că materialul nostru empiric derivă din două surse: prima este observarea directă a copiilor… Fiecare fetiță care nu a fost descurajată manifestă invidie de penis deschis și fără dificultate. Observăm că prezența acestei invidii este tipică și înțelegem destul de bine de ce este așa; înțelegem cum suferința narcisică de a poseda mai puțin decât băiatul este întărită printr-o serie de dezavantaje ce apar din diversele investiri pregenitale: privilegiile vădite ale băiatului în ceea ce privește erotismul uretral, instinctul voaior și onanismul. Aș propune să atribuim termenul primar invidiei de penis a fetiței care se bazează într-un mod evident doar pe diferența anatomică.

O a doua sursă a experienței noastre o constituie materialul analitic produs de femeia adultă. (…) Observăm aici, pentru început, că invidia de penis acționează ca un factor cu enormă energie dinamică. Vedem paciente care își resping funcțiile feminine, motivul lor inconștient …fiind dorința de a fi bărbat.  (…) Observăm și o marcantă atitudine de ostilitate la adresa bărbaților, luând uneori forma deprecierii și alteori a unei dorințe de a-i castra sau mutila, și vedem cum întregul destin al anumitor femei este hotărât de acest factor. Este firesc să conchidem… că aceasta invidie trebuie să aibă o intensitate enormă, o imensă energie dinamică. (…)

Experiența mi-a dovedit, cu o claritate constantă că, în cazul femeilor, complexul Oedip duce la o regresie către invidia de penis…

În cazurile obișnuite, diferența dintre cele două sexe, în ceea ce privește deznodământul complexului Oedip, îmi pare a fi următoarea: băieții renunță la mamă ca obiect sexual, din cauza angoasei de castrare, însă rolul masculin în sine nu este doar confirmat în evoluția ulterioară, ci este de fapt exacerbat ca reacție la teama de castrare. Aceasta se observă cu ușurință la băieți în perioada de latență și prepubertală, și, în genere, și mai târziu, pe parcursul vieții. Fetele, pe de altă parte, nu numai că renunță la tată ca obiect sexual, dar simultan se retrag complet din rolul feminin.

Pentru a înțelege mai bine această fugă din feminitate trebuie să luăm în considerare faptele asociate cu onanismul infantil timpuriu. (…) Conform experienței mele analitice fetițele dețin cu siguranță o formă de onanism specific feminină (care, printre altele, diferă de cea a băieților în ceea ce privește tehnica), chiar dacă presupunem că fetița practică exclusiv masturbarea clitoridiană, presupunere pe care nu o găsesc deloc certă. (…) Este deosebit de dificil de aflat din materialul analitic produs de femeile adulte dacă în faza timpurie a dezvoltării genitale fetița are senzații vaginale organice. Într-o serie întreagă de cazuri am fost înclinată să cred că așa este… Voi enumera acum motivele pentru care mi se pare, din punct de vedere teoretic, foarte probabil ca astfel de senzații să aibă loc. Fără îndoială, fantasmele obișnuite potrivit cărora un penis uriaș realizează o penetrare silită, producând durere și hemoragie și amenințând să distrugă ceva, arată că fantasmele oedipiene ale fetiței se bazează, în cel mai realist mod (potrivit gândirii imaginative concrete ale copilăriei), pe disproporția dintre tată și copil. Cred, de asemenea, că atât fantasmele oedipiene cât și spaima de o rană internă- adică vaginală- logic rezultată, ne arată că nu numai clitorisul, ci și vaginul are propria contribuție la organizarea genitală infantilă a femeilor. S-ar putea chiar deduce, din frigiditatea apărută mai târziu, că zona vaginală este, de fapt, mai puternic investită decât clitorisul, și aceasta întrucât dorințele incestuoase sunt atribuite vaginului cu acuratețea infailibilă a inconștientului. (…) Angoasa genitală feminină, la fel ca spaima de castrare a băieților, poartă invariabil pecetea unor sentimente de vinovăție, și lor își datorează influența durabilă.

Un factor suplimentar de luat în calcul…este o anumită consecință a diferenței dintre sexe. Mă refer la faptul că băiatul își poate inspecta organele genitale pentru a vedea dacă au loc temutele consecințe ale onanismului; fata, pe de altă parte, se află literalmente în întuneric din acest punct de vedere și ramâne într-o nesiguranță deplină. (…) Materialul analitic care a ieșit la lumină în cazul femeilor pe care le-am analizat, m-a condus la concluzia că acest factor joacă un rol considerabil în viața psihică a femeilor și contribuie la strania nesiguranță interioară atât de des întâlnită printre ele. Sub aceste presiuni, fata se refugiază într-ul rol masculin.

Care este beneficiul economic al acestei fugi? Mă voi referi aici la o experiență pe care, probabil, au avut-o toți analiștii: ei descoperă că dorința de a fi bărbat este în mod general recunoscută relativ de bunăvoie și, odată acceptată, este îmbrățișată cu tenacitate, motivul fiind dorința de a evita realizarea dorințelor și fantasmelor libidinale ce-l au drept obiect pe tată. Astfel năzuința de a fi bărbat contribuie la refularea acestor dorințe feminine sau la rezistența împotriva aducerii lor la lumină. (…) Închipuitul rol masculin i-a permis fetei să se elibereze de rolul feminin încărcat acum de vinovăție și angoasă. Este adevărat că această încercare de a se îndepărta de propria sa direcție, îndreptându-se spre cea masculină, aduce cu sine un sentiment de inferioritate, întrucât fata începe să se evalueze conform unor așteptări și valori străine naturii sale biologice specifice, față de care nu se poate simți decât inadecvată. Deși acest sentiment de inferioritate este foarte chinuitor, experiența analitică ne arată clar că Eul îl poate tolera cu o mai mare ușurință, comparativ cu toleranța față de sentimentul de vinovăție asociat atitudinii feminine. (…)

Pentru completare voi face trimitere la un alt beneficiu care, așa cum știm, revine de drept femeilor din procesul identificării cu tatăl (…) Știm că tocmai acest proces (de identificare cu tatăl) reprezintă un răspuns la întrebarea de ce fuga de dorințele feminine față de tată duce întotdeauna la adoptarea unei atitudini masculine. (…)

Știm că, de fiecare dată când libidoul întâlnește un obstacol în dezvoltarea sa, un stadiu anterior de organizare este regresiv activat. Acum, potrivit ultimelor lucrări ale lui Freud, invidia de penis formează etapa preliminară a adevăratei iubiri de obiect față de tată. … Această direcție de gândire propusă de Freud ne ajută să înțelegem… necesitatea interioară care face ca libidoul să curgă în amonte, exact spre acest stadiu preliminar, ori de câte ori și atâta timp cât este blocat de obstacolul incestului.

Sunt de acord, în principiu, cu ideea lui Freud, potrivit căreia fata evoluează spre iubirea de obiect prin intermediul invidiei de penis, dar cred că natura acestui parcurs ar putea fi înfățișată și altfel. (…) Trebuie să rezistăm tentației de a interpreta prin lumina invidiei de penis manifestările unui principiu atât de elementar al naturii, cum este acela al atracției reciproce dintre sexe. (…) legătura cauzală poate fi exact inversă, tocmai atracția față de sexul opus, manifestându-se dintr-o perioadă foarte fragedă, fiind aceea care orientează interesul libidinal al fetiței către penis.

Însă, dacă invidia de penis ar fi prima manifestare a acelei misterioase atracții dintre sexe, nu ar trebui să ne mirăm când psihanaliza îi dezvăluie existența într-un strat și mai profund decât acela în care apar dorința de a avea un copil și afecțiunea tandră față de tată. Calea către o această atitudine tandră față de tată ar fi pregătită nu numai de dezamăgirea referitoare la penis, ci și prin alt mijloc. Ar trebui, atunci, să considerăm interesul libidinal față de penis un fel de «dragoste parțială», pentru a folosi expresia lui Abraham. O astfel de dragoste, spune el, formează întotdeauna un stadiu preliminar al adevăratei iubiri obiectuale. Am putea explica procesul și printr-o analogie la viața ulterioară: mă refer la faptul că invidia plină de admirație este menită, în mod special, să ducă la o atitudine de iubire. În ceea ce privește extraordinarea ușurință în care are loc această regresie, trebuie să menționez descoperirea analitică potrivit căreia, în asociațiile pacienților, dorința narcisică de a poseda penisul și dorința libidinală de obiect sunt, adesea, atât de întrețesute, încât sensul în care este folosită expresia «dorința de el»- provoacă ezitări. (…)

Pentru a rămâne fidelă teoriei mele despre dezvoltarea feminină, trebuie să privesc fantasmele de castrare, ca pe o formațiune secundară. Îmi imaginez astfel originea lor: când femeia se refugiază în fictivul lor masculin, angoasa sa genitală feminină este, într-o oarecare măsură, tradusă în termeni masculini- angoasa de vătămare vaginală devine fantasma de castrare. Fata are de câștigat în urma acestei transformări, întrucât ea schimbă nesiguranța așteptării pedepsei (o nesiguranță condiționată de alcătuirea sa anatomică) pe o idee concretă. În plus, și fantasma castrării se află în umbra vechiului sentiment de vinovăție- iar penisul este dorit ca dovadă a inocenței sale.

Acum, aceste motive tipice ale refugiului într-un rol masculin…. sunt întărite și susținute de dezavantajul real ce caracterizează munca femeilor în viața socială. Desigur, trebuie să recunoaștem că dorința de a fi bărbat, când provine din această ultimă sursă, este o formă deosebit de abilă de raționalizare a acelor motive inconștiente. Dar nu trebuie să uităm că aceste dezavantaj face, de fapt, parte din realitate și este infinit mai mare decât își închipuie majoritatea femeilor.

În legătură cu aceasta, Georg Simmel spune că: “importanța mai mare care se acordă din punct de vedere sociologic bărbatului se datorează, probabil, puterii sale superioare, iar din punct de vedere istoric, relația dintre sexe poate fi în mod crud descrisă ca aceea dintre stăpân și sclav. Ca întotdeauna și în acest caz se manifestă unul din privilegiile stăpânului, și anume acela că nu trebuie să se gândească mereu că este stăpân, pe când sclavul nu își poate uita niciodată condiția. “(…)

Mai este un aspect. Datorită caracterului până acum absolut masculin al civilizației noastre, femeilor le-a fost mult mai greu să obțină o sublimare care le-ar fi satisfăcut cu adevărat natura, întrucât toate profesiile obișnuite au fost ocupate de bărbați. Și aceasta trebuie să fi exercitat o influență asupra sentimentelor de inferioritate ale femeilor…

(…) Mi se pare imposibil de evaluat în ce măsură motivele inconștiente ale fugii din feminitate sunt întărite de suboordonarea socială reală a femeilor. Ne-am putea închipui conexiunea ca pe o interacțiune a factorilor psihici și sociali (…)

Aceeași factori trebuie să aibă un efect destul de diferit asupra dezvoltării bărbatului. Pe de o parte, ei duc la o refulare mult mai puternică a dorințelor sale feminine, acestea purtând stigmatul inferiorității; pe de altă parte, lui îi este mai ușor să le sublimeze cu succes”- extrase din lucrarea Fuga din Feminitate, cartea Psihologia Femeii, autor Karen Horney, ed. Trei.

*Fotografiile sunt făcute în Muzeul Sigmund Freud din Viena- Austria. În pozele 2 și 3 sunt în sufrageria casei de pe strada Bergasse 19, unde profesor Sigmund Freud a organizat celebrele întâlniri de miercuri seara, în care minți luminate dezbăteau povești de suflet. Întâlnirile acestea au dus la nașterea psihanalizei ca știință, ramura a psihologiei, care ajunge cel mai adânc în straturile psihicului uman.

Cu drag…