Posts Tagged ‘laura andresan’

Cine de cine.. râde?

Thursday, December 18th, 2014

…cică unii își fac planuri pentru noul an, își stabilesc obiective, vor X, vor Y, îl vor și pe Z, o listă plină de dorințe, sau de limitări, depinde de unghiul de observare :)

Dar, să le spunem …dorințe. Și acum, vă rog să mă lămuriți și pe mine… cumva Anul Nou a preluat din iluzia lui Moș Crăciun? A devenit personaj fantastic și am omis eu să-l observ? Vine cu daruri pentru adulții cuminți?

În ce mă privește habar nu am ce o să vreau peste trei luni, nici dacă o să fiu cuminte. Nu știu exact în care punct mă voi afla, sau dacă o să mai exist, dar știu calea pe care dansez prin timp secundă cu secundă, și asta pentru că eu îmi stabilesc direcțiile, iar când nu le mai văd… am învățat să mă opresc. Să oftez dacă e nevoie, să analizez mai adânc, să înțeleg și s-o iau din nou la drum. Drumul meu… stabilit de mine, nu de vreun Moș Crăciun.

Apropos, se spune că Dumnezeu râde când îți faci planuri…

Iar eu am o întrebare, chiar două: dacă Dumnezeu este în noi, în fiecare, cine de cine râde? Și care râde la urmă?

Cu drag… și Amor Fati !! :)

Laura-Maria Andreșan

Monogamie vs. (In)fidelitate.

Monday, December 15th, 2014

…în articolul Problema Idealulul Monogamiei, publicat în luna octombrie, v-am prezentat o viziune psihanalitică asupra modului în care ne raportăm ca ființe umane la  fidelitatea intimă, o prelegere semnată de Karen Horney- psihanalistă din curentul neo-freudian. Azi vă aduc în atenție un text scris de către psihologul Gyorgy Gaspar, și prin acest post încheiem (pe moment) serialul dedicat infidelității în cuplu.

Monogamie vs. (In)fidelitate….

“În calitate de terapeut de cuplu și om cu implicații sociale încerc să cunosc și să înțeleg cât mai bine natura relațiilor interumane. Nimic nu-mi stârnește mai mult curiozitatea terapeutică decât relațiile dintre oameni și descoperirea modalităților prin care acestea se pot vindeca și stabiliza după diferite evenimente mai mult sau mai puțin traumatice. Un astfel de eveniment este „teribilul I” – adică una dintre cele mai mari îngrijorări ale partenerilor și anume infidelitatea.

Acest subiect este amplu dezbătut atât în literatura de specialitate cât și în folclorul urban și desigur părerile sunt împărțite și fiecare paradigmă, științifică sau personală, încearcă să găsească o explicație cât mai plauzibilă pentru mecanismul infidelității. În ceea ce urmează vă invit la o scurtă analiză a două concepte care mă preocupă de o bună vreme: monogamia și fidelitatea. (…)

Esther Perel (unul dintre cei mai în vogă terapeuți de cuplu la ora actuală) este de părere că «fidelitatea este mama tuturor limitelor, regina dominatoare, deoarece ne confirmă uniunea mai mult ca orice altceva» În viziunea autoarei în clipa în care doi oameni devin un cuplu, aceștia încep să aibă de a face cu limite – stabilesc mai mult sau mai puțin concret ceea ce le este permis și ce le este interzis.

Însă în mod cert lucrurile se schimbă și odată cu ele se schimbă și percepțiile noastre asupra normelor relaționale. Odată cu intrarea în noul secol standardele relaționale trebuie redefinite și adaptate la societatea contemporană. În trecut lucrurile erau mul mai clare și mintea umană putea mult mai ușor să frâneze tentațiile, azi însă obiectul interzis este mai mult decât fructul dorit, acesta devine adesea elementul decizional prin care alegem să ne ghidăm viitorul. Adesea preferăm să distrugem o relație decât să-i punem structura la îndoială. Ghidați de o politică a consumului întotdeauna ne dorim ceea ce este mai bun, ceea ce este mai nou, mai tânăr, mai căutat. Dacă nu reușim să obținem aceste lucruri vrem, cel puțin, mai mult din alte cele: mai multe vacanțe, mai multă stimulare, mai multă intensitate – cert este că tot mai greu este să ne mulțumim cu ceea ce avem. Foarte puțini dintre noi alegem să fim recunoscători pentru ceea ce avem și să admitem că „Ce am e bun. Este suficient”. Azi ne este mult mai greu decât cu sute de ani în urmă, deoarece plăcerile lumești sunt peste tot, acestea ne îmbie la ospăț și desfătări, și dacă alunecăm în capcana de a confunda satisfacția sexuală cu fericirea personală, ajungem să îndeplinim cele mai temute profeții ale partenerilor – violarea exclusivității sexuale. Din acest punct de vedere nu este greu să înțelegem de ce infidelitatea este una dintre cele mai mari neliniști într-o căsnicie.

Foarte ușor poate spune mintea cititorului că aceste tentații nu sunt chiar atât de noi, mai ales dacă alegem să facem o referire la metafora biblică a mărului interzis. Însă în trecut au existat și o serie de gardieni ai sacralității relaționale. Familia și biserica sunt doar două dintre puterile care în trecut promovau evitarea tentațiilor și aplicau adesea pedepse pentru cei care nu le făceau față. În mod cert dorința s-a păstrat și în prezent, însă abilitățile noastre de a le face față par să fie tot mai slabe, mai mult decât atât suntem încurajați să ne urmăm dorințele într-o manieră necontrolată și când vine vorba despre asumarea unei relații, cineva sau ceva ne transmit că, trebuie să renunțăm la ceea ce am fost încurajați să ne dorim. În astfel de condiții, iar sunt de acord cu Esther Perel care spune să monogamia este neajutorată.


Credința noastră în monogamie este atât de bizară, încât, majoritatea cuplurilor aleg să nu abordeze niciodată acest subiect. Pe baza principiului că perspectiva înșelării este prea întunecată, alegem să evităm subiectul printr-o negare practică. În ciuda rezultatelor alarmante confirmate de statistici, în baza cărora rata de divorț este de 50% pentru prima căsătorie și de 60% pentru a doua căsătorie, în ciuda creșterii alarmante a aventurilor, continuăm să investim energie psihică în iluzia conform căreia mariajul este bun la toate. Și în momentul în care ne trezim la realitate cei mai mulți optăm pentru divorț sau aventuri, nu pentru că punem la îndoială instituția căsătoriei, ci deoarece avem falsa convingere că am ales persoana nepotrivită cu care să ajungem în nirvana. Iar ceea ce ne ghidează ieșirea prematură din relații este că data viitoare vom alege mai bine. Astfel accentul cade din nou și din nou pe obiectul iubirii noastre și nu pe capacitatea noastră de a iubi. Oare este sănătos așa?

Realitatea ne arată că fantoma infidelității ne bântuie mai mult decât am crede la o primă vedere și potrivit unor teorii psihanalitice aceasta este alături de noi încă din timpul diadei mamă-copil și ajungem să ne maturizăm în umbra acesteia. Izolarea și însingurarea, condiții parcă specifice vieții moderne nu fac altceva decât să amplifice nesiguranța toxică care se află în spatele posesivității romantice. Cu cât ne simțim mai mici pe lume, cu atât ne este mai mare nevoia de apreciere din partea celorlalți. Vrem să știm că noi contăm și că, cel puțin, pentru o persoană suntem speciali (de neînlocuit). În această lumină insistența noastră pentru exclusivitate sexuală căpătă contur – și pe bună dreptate simțim că sexul este trădarea absolută.


În concluzie se pare că, cel puțin din perspectiva celor prezentate mai sus, monogamia este indicatorul caracterului nostru special: am fost ales/aleasă și a renunțat la ceilalți. Ceea ce înțelegem ca parteneri din acest context este că atunci când întorci spatele altor iubiri, îmi confirmi unicitate. Însă mai există un aspect cu adevărat dureros când mâna sau mintea ta rătăcește, importanța mea este distrusă sau în cuvintele folosite de Esther Perel – dacă eu nu mă mai simt special, mâinile și mintea mea tremură de curiozitate. Și în mod evident cei deziluzionați sunt predispuși la a-și recâștiga curiozitatea și statutul de om special pentru cineva.

Partea bună, ceea în care cred cu tărie, este că acest statut de ființă specială poate fi redobândit și în relația a cărei monogamie a fost uitată pentru o vreme. Cu siguranță este foarte greu a-l lua din nou de mână pe celălalt, și este nevoie de mult curaj și maturitate, însă din fericire nu este imposibil”- Gyorgy Gaspar, psiholog clinician cu practică în Terapia de Cuplu și a Familiei (articolul este preluat cu acordul autorului de AICI).

Cu drag…

Laura-Maria Andreșan

Iertarea…

Sunday, December 14th, 2014

John Gottman prezintă și pașii pe care îi recomandă în alinarea suferinței provocate de infidelitatea în cuplu, nu doar contraindicațiile. Parcurgerea acestor etape încheie un proces numit adesea în literatura de specialitate ca “Alinarea suferinței prin procesarea traumei”, și, cu toate că par indicații simple, nu sunt tocmai ușor de parcurs, fiind implicate afecte puternice. Cercetările inteprinse pe cupluri la Intitutul Gottman au evidențiat însă o rată de succes de 75 la sută în terapiile care au inclus și aceste direcții. Acest ‘’succes’’ este observat în momentul în care trauma a fost procesată, dezbătută, înțeleasă, și când partenerul trădat începe să ierte. John Gottman formulează frumos cam așa: “Succesul începem să-l vedem când partenerul trădat deschide ușa iertării”.

Vă propun să vorbim puțin despre ce înseamnă, din perspectiva mea, a deschide ușa iertării, iar apoi aflăm și direcțiile recomandate de John Gottman a fi urmate în refacerea în cuplu după trauma infidelității.


Ce este iertarea? Acum.. pe bune!!! Există ramuri serioase din știința sufletului care propovăduiesc psihologia iertării dar, ce este iertarea? Dacă îmi spune cineva că este un mecanism psihic, îl anunț că.. îl cred, dar îl rog să-l definească.

Cum învăț să mă iert? Întrebarea aceasta i-am adresat-o unui mare învățat, cu vreo doi ani în urmă, într-un moment de durere când îmi simțeam sufletul sfâșiat. Mi-a răspuns că: asta… ține de fiecare.

La momentul respectiv m-am revoltat. Eu vroiam să aud o soluție, o schemă, un model, o cheie sau măcar un indiciu, un ajutor cât de mic.

Cum învăț să mă iert? Cică ține de mine, de parcă aveam nevoie de vreun mare filozof să-mi zică asta.

Cum ține de mine? Ce este iertarea? Că e dificil să vrei să înveți ceva, dar să nu știi ce este exact chestia pe care vrei s-o dobândești. Un profesor mi-a recomandat să-l cunosc, literar vorbind evident, pe Blaise Pascal, și efectul nu a fost prea fericit. Tot respectul pentru inimă și rațiunea ei, dar eu… cuie în mine nu-mi înfig, chiar dacă, poate, ar trebui să o fac de zece ori mai mult decât Pascal. Și nici nu mă ajută gânduri ce-mi aduc consolarea unei răsplăți în eternitate, în care oricum nu mai contează păcatele ce mă definesc pe pământ, pentru că deh… morții nu-i supraviețuiește nici un Eu sunt.

Deci… nu! Nu am început să mă biciuiesc la ceas de seară după vreo transă de rugăciune, dar în schimb am observat că, în felul meu, mă biciuiesc zilnic. Și m-am revoltat și mai tare. Eu vroiam să învăț iertarea, mulțumesc pentru agresorul din mine dragule “destin”. Unde dai și unde crapă? Dar unde crapă, unde se sparge o poșniță de gheață? Unde este mai fragilă, nu?


Și am tot analizat, contemplat, meditat asupra iertării… am dat de monștri, mai mari, mai mici, ai mei din mine, ai mei… puși de alții, ai altora, apoi m-am împiedicat cumva de compasiune, am cunoscut din durerea lumii, iar cu timpul am observat că am devenit prea atentă la alte detalii ale vieții.. încât am uitat să observ când s-a instalat iertarea în sufletul meu. Când am învățat să mă iert? Când am învățat să iert în general? Momentul exact nu îl știu, dar știu în schimb mecanismele psihice, instrumentele sufletești prin care am deschis ușa iertării și am lăsat-o să se instaleze în teritoriul conștientului meu.

Aceste instrumente nu țin de sfera magiei, a miracolului, nu aparțin divinului, ci umanului… este vorba de voință, motivație, un strop de curaj și multă curiozitate care au dus la contemplare, înțelegere, asumare, de aici drumul a luat direcția acceptării, s-a produs alinarea durerii… și pur și simplu s-a instalat iertarea. Am priceput că trebuie să-mi accept răul, ca să fiu un om mai bun, și asta e bine s-o aplic și celorlalți. Am făcut legături și am înțeles semnificații. Nimic mai mult, dar nici mai puțin.

Pe scurt, în cazul meu, atât în ce privește iertarea propriilor păcate, cât și iertarea pe care simt că o ofer altora, ușa a fost deschisă de către înțelegere, asumare și alinarea suferinței, și dați-mi voie să cred că nu doar …în cazul meu este așa.

“Suntem creaturi care au nevoie să înțeleagă, să găsească un sens în toate. Biologic vorbind, sistemul nostru nervos este organizat în așa afel încât creierul grupează automat stimulii pe care îi primește sub formă de configurații. Semnificația înțeleasă ne conferă și sentimentul că putem fi stăpâni pe lumea noastră; simțindu-ne neajutorați și derutați în fața aleatoriului, a evenimentelor fară nici un tipar aparent, căutăm să le ordonăm și, prin aceasta, să avem senzația că le controlăm. Chiar mai important decât atât, înțelesul dă naștere valorilor, și mai departe unui cod de comportament”- scrie Irvin D. Yalom, profesor, psihiatru, în cartea Călăul Dragostei (ed.Trei)


Azi, tot nu pot să definesc exact ce este iertarea. După părerea mea iertarea poate să fie… un simplu concept. Un cuvânt inventat de noi, oamenii.. capabili de cuvântare, care să ne simbolizeze reziliența de care dăm fiecare dovadă în lupta cu timpul, dar și o parte din umanitate. Suntem animale capabile să ierte, să întoarcă chiar și celălalt obraz.. Vai, dar cât de superioare suntem, oare cum ne încăpem în propria piele? :)

Dacă iertarea e totuși ceva, poate că e un dar, că accept bineînțeles și ideea că multe sunt cele pe care noi animalele astea superioare nu suntem (încă, sau poate n-o să reușim niciodată) capabili să le definim, sau să le definim exact. Poate iertarea.. este un cadou al spiritului nostru inconștient, oferit conștiinței. Unul pe care ți-este dat să-l simți, să-l trăiești pur și simplu…. doar după ce ai găsit schema, modelul, cheia prin care deschizi ușa și lași să se instaleze acest dar. Și nu există o schemă generală, un model universal, fiecare om își are propriul model, și trebuie să îl găsească, să fie capabil să facă în felul lui legături… ca să poată să priceapă sensul. În fond… chiar ține de fiecare.

Există bineînțeles direcții, unele chiar parcurse cu succes de alți colegi de suferință, și care nu trebuie să ne impună o cale, dar cărora nu este greșit, consider eu, să le permitem să ne lumineze drumul nostru.

În procesul de alinare a suferinței produsă de trădarea în cuplu nu cred că este indicat să sărim peste capitolul înțelegere. E important ca partenerii, amândoi, nu doar cel trădat, să știe ce s-a întâmplat exact, nivelul traumei, de ce s-a produs infidelitatea? Fără aceste răspunsuri eu nu știu cum s-ar putea construi un nou Noi. Și nu doar eu acreditez cu valoare aceste răspunsuri, ci și foarte, foarte mulți terapeuți ce practică în domeniul Terapiei de Cuplu și a Familiei, și la fel de multă literatură de specialitate, plus.. cred că și bunul simț susținut de logică.

După ce survine această înțelegere, este mai simplu și mai ușor să urmărești consolidarea acestei noi deschideri dintre cei doi parteneri, și implicit noua relație, când: se restabilește angajamentul reciproc, se reconstruiesc etapele necesare unui cuplu solid, partenerii învață să ceară ce au nevoie dar și să asculte. Se construiește practic o nouă relație care să fie adăpost de furtună, nu furtuna însăși”- John Gottman.

Câteva dintre etapele de urmat în procesul de depășire a traumei infidelității în cuplu, adaptate după recomandările Institutului Gottman sunt: cel care a trădat trebuie să își asume întreaga responsabilitate, fără scuze sau blamare; contactul cu persoanele care au legatură cu infidelitatea trebuie rupt; cel trădat trebuie ajutat să înțeleagă de ce a avut loc infidelitatea și de ce.. cel care a trădat vrea să se întoarcă; stabilirea faptului că o altă infidelitate va însemna încheierea relației pentru totdeauna (stabilirea unui cost foarte mare pentru următoarea “abatere”- este un instrument despre care terapeuții au observat că ajută de obicei); cel care a trădat să nu îl invinuiască pe celălalt pentru comportamentul său.


-Cel care a trădat trebuie să înțeleagă reacțiile celuilalt, să aiba răbdare, să dea timp-Ambii parteneri pot să fie ajutați, îndrumați de un terapeut de cuplu (sau se pot informa) să înțeleagă ce sunt emoțiile, de ce simt ce simt, cum își pot exprima în mod eficient sentimentele. Dacă cel trădat poate fi ajutat să își înțeleagă anumite trăiri, și poate fi susținut în procesarea traumei, cel care a trădat poate să fie, de asemenea, îndrumat de către un terapeut cum să îl susțină pe celălalt, și cum să îi interpreteze anumite reacții, comportamente, cum să își înțeleagă și să își gestioneze propriile trăiri, astfel încât să nu îl rănească mai mult pe celălalt partener, ci să înceapă să redevină o sursă de siguranță și confort emoțional.


-Mai târziu cei doi vor construi o relație nouă, însă acum partenerul trădat are nevoie de foarte multe reasigurări-Reasigurările verbale este indicat să fie susținute de comportamente. Și una dintre cele mai importante “reasigurări” este să înțelegi în calitate de cel care a trădat că trebuie să fii acolo pentru partenenerul tău chiar și în momentele când, poate, te condamnă pe tine. E timpul să îl susții, să îl înțelegi, să îl alini..


-Cel trădat trebuie să deschidă ușa spre iertare, să lucreze împreună cu celălalt-Chiar dacă sunt recăderi în stări depresive, cel trădat trebuie ajutat să înțeleagă că parcurge un proces de vindecare, ce nu este niciodată ușor. Aici un terapeut poate să intervină cu diferite exerciții, inclusiv cognitiv-comportamentale, comune sau individuale pentru cei doi parteneri. Eu ofer doar un exemplu banal, din sutele de idei de exerciții posibile în cabinetele de psihoterapie.

Exemplu: ținerea unui jurnal în care se notează zilnic stările emoționale negative- cum se simt, ce simți, când s-au produs, în ce circumstanțe, etc. Se încearcă practic identificarea stimulului (real sau imaginar) care a dus la producerea acestor stări, dar și comportamentele avute.

Cu acest tip de exerciții înveți simplu să îți observi emoțiile, gândurile, acțiunile, să observi legăturile dintre ele, și în timp poți să te educi, să îți modifici în mod conștient răspunsul comportamental la anumiți stimuli (reali sau imaginari)  (Modelul ABC cognitiv-comportamental ce folosește acest tip de exerciții îl găsiți explicat pe internet dacă sunteți interesați de subiect, nu lungesc textul cu el)


-Trebuie oferite informații despre infidelitate, orice are nevoie cel trădat să știe- Este un aspect dureros, și care poate aprinde extrem de ușor un conflict. Este, totuși, preferabil ca cel trădat să știe tot adevărul (dacă vrea acest lucru) decât să cadă victima unor scenarii mentale, și poate astfel trauma să tot fie retrăită.

-Cel care a trădat trebuie să fie transparent față de viața lui, și să spună tot, orice are nevoie celălalt să știe- “Această invadarea a intimității este necesară pentru refacerea încrederii”- John Gottman.

Va urma

Cu drag…

Laura-Maria Andreșan

“Așa sunt bărbații”, credință, despărțire…

Thursday, December 11th, 2014

…în articolul anterior, din cauza lungimii textului, nu am încheiat lista sfaturilor pe care este indicat să nu le urmăm când parcurgem procesul de depășire a traumei infidelității. Psihologul John Gottman mai punctează câteva contraindicații importante, pe care vă propun să le dezbatem în acest articol.

-Doar credința voastră o să vă ajute să treceți peste asta- Ok, să vorbim puțin despre credință și salvarea ce o poate aduce în trauma asta…

Credința, atât la nivel individual, cât și într-un posibil viitor alt «Noi», da, poate ajuta și susține deschiderea, noua deschidere a partenerilor unul față de celălalt.

Bineînțeles putem adăuga importanța Sistemului de Credințe în structurarea și continua dezvoltare a sistemului psihic uman, și a individului în fond. Fiecare în parte credem în ceva, și toate convingerile acestea ne și definesc, ne pot ajuta să ne salvăm nu doar din trauma infidelității, ci din orice tip de traumă, la fel cum ne pot și limita.

Rămânând însă la trauma trădării într-un cuplu, aici fuga partenerilor sau a unuia într-o credință ce se concentrează pe ceva exterior lor, atât individual, cât și de entitatea de “Noi” (exemplu- :)  Doamne ajută-mă, fă-l să se schimbe să nu mai trădeze, și eu o să aprind XXX lumânări, o să țin XX posturi, și o să dau XY acatiste) – poate susține constelații psihice care favorizează apariția și chiar istalarea unor patologii psihice, în special că vorbim deja de un fond traumatizant.


În infidelitate trauma trebuie procesată, și este ok să ceri ajutor, fie la un terapeut de cuplu, fie la un duhovnic, ș.a.m.d.. însă întotdeauna trebuie să intri în tine, să te vezi, să te înțelegi, chiar și atunci când privești spre exterior. Și apoi trebuie să te repoziționezi într-un alt Noi. Nu o minune te scoate din noroi, din durere, ci tu, și în cazul acesta… voi, noi.. și fiecare în parte. Părerea mea.

Dacă pentru un om «a aprinde lumânări» este un gest care liniștește, este meditativ, îl calmează… merită să-l facă. Dar, dacă, ca om investești speranțe ce țin de sfera miracolului în acest tip de gest, și acesta e singurul mod în care aștepti să “treacă problema” riști să te adâncești în mocirlă. Pentru că iluzia se sparge, de fiecare dată, se deșiră pur și simplu, sau rămâi să te plimbi prin Împărația Psihozei.

-Femeile trebuie să accepte că ‘’așa sunt bărbații’’-Există anumite teorii născute din gândirea unor geneticieni care vorbesc de “gena fidelității”, însă sunt (încă) supoziții. De dragul dezbaterii acceptăm că, poate, bărbații (prin predispoziții genetice) sunt mai predispuși la infidelitate. Acceptăm chiar și idei, cum că, din punct de vedere al evoluției, se întăresc aceste predispoziții (bărbatul vânător, bărbatul ce lasă sămânța). Mergând pe firul acestor idei, construcția noastră, a femeilor trebuie să fie bineînțeles total opusă, și practic genetic, dar și evolutiv, să fim mai predispuse spre fidelitate. Noi suntem mamele puilor, și deci, pe de o parte instinctual vrem protecție, siguranță și hrană pentru cuib, iar pe de altă parte adaptarea și evoluția ne-au arătat că păstrarea unui mascul, care asigură hrana și siguranța cuibului, ne este benefică.

Ok, ținem cont de aceste presupuse predispoziții. Dar peste ce îți este scris în codul genetic, știința a demonstrat că intervine modelarea mediului, intervine dezvoltarea individuală a fiecăruia, care activează sau nu (poate chiar inhiba) anumite predispoziții genetice, anumite gene în fond. Toți avem un bagaj genetic care ne predispune spre diferite boli psihice sau de ordin fizic, dar asta nu înseamnă că neapărat le și dezvoltăm. Iar acesta este un fapt certificat.

Toți avem o construcție psihică și fizică determinată genetic, dar fiecare parcurgem individual anumite drumuri (tipice pentru fiecare proces de creștere) care influențează dezvoltarea noastră ca ființe umane. Ori aceste etape din dezvoltarea noastră (exemplu- Complexul Oedip) ne fac atât pe noi, femeile, cât și pe bărbați, culmea, să vrem infidelitatea. Ce vreau eu să punctez este că, din punctul meu de vedere susținut de ce am învățat până în prezent, consider că nu determinarea genetică, nu identitatea sexuală, ne predispun spre infidelitatea, ci drumul pe care îl parcurgem ca pui de om în dezvoltarea noastră în ființe umane adulte.

Ne dezvoltăm ca oameni să nu fim monogami, așa învățăm prima oară să gestionăm relația de iubire pentru altul…când apare un al treilea la orizont. Urându-l și dorindu-l… pe acesta. Al treilea. :)

În evoluția oricărui cuplu de adulți se naște dorința de a trăda, chiar și atunci când nu suntem conștienți de asta; și, adesea “trădăm” în multe feluri…. nu neapărat înșelând prin comportamente ce sunt recunoscute ca “ale infidelului”. Această dorință este susținută energetic de conflicte inconștiente primare, și are “puterea” să ne ocupe întreaga conștiință. Cum îi rezistăm? Prin același Principiu care te împiedică să spargi un magazin de pâine când ți-e foame, același Principiu care te oprește să-ți faci nevoile pe unde îți vine, și aștepți până ajungi la o toaletă. Principiul Realității. Principiul rațiunii, al logicii, al moralității. Principiul pe care se construiește respectul… încrederea, umanitatea ș.a.m.d.


Nu suntem născuți să fim monogami- bărbații se pare că își găsesc și mai multe argumente în această afirmație. Ok, dar nu suntem născuți însă nici să nu fim criminali. În special… bărbații!

Nu ne dezvoltăm să fim monogami- așa e, nici ca femeie, nici ca bărbat, dar ne dezvoltăm suficient rațiunea (sau nu) cât să interiorizăm respectul. Și e nevoie de respect reciproc din partea partenerilor în construcția oricărei entități sănătoase de «Noi». Respect față de ei înșiși, față de celălalt, față de valorile și credințele individuale, dar și față de cele comune.

În zilele următoare în cadrul acestui mini-serial …inside infidelity subiectul Monogamie va fi adus din nou în discuție.

Eu cred că monogamia poate să fie sănătoasă când este o alegere liberă, nu când este ceva impus. Însă și în situația fericită a alegerii… monogamia ne pune limite, și nu ne este scrisă la naștere în vreo genă minune, nici nu ne-o predă cineva. Din contră, de mici învățăm … trădarea. Dar asta e altă poveste, mai freudiană un pic. :)

Relatia trebuie salvată cu orice preț-SAU- relația nu poate fi de fapt salvată pentru ca nimeni nu se poate recupera din asta. Nu orice relație trebuie și poate să fie salvată. Există predictori care îți evidențiază că s-a produs o profundă detașare emoțională între doi parteneri, iar despărțirea este un subiect bun de abordat.

Printre acesti predictori, evidențiați de către cercetările inteprinse de John Gottman avem:Rescrierea trecutului în termeni negativi. Amintirile împreună au o dominantă negativă, și implică multă individualitate nu sensul de “Noi”. Un alt predictor este dat de observarea răcelii și disprețului existent între parteneri în situații când se cere afecțiune și respect. Alt predictor este obserbabil în focalizarea partenerilor pe individualitate vs. cuplu, apare «Eu vs. Noi». Nu mai există, sau nu este puternic, sentimentul, dorința de a fi amândoi implicați în evenimente, nu mai sunt investite valorile, credințele comune, dispare sau se reduce mândria față de relație. Nu este evidentă în astfel de cazuri nici mândria față de cum au făcut față problemelor împreună, cum relația a devenit mai puternică. Partenerii nu mai țin cont de stările și hărțile emoționale ale celuilalt, și nici de harta comună.

Povestirea trecutului, chiar și în momente importante din relație (prima întâlnire, nuntă, apariția copiilor) poate să devină generică, nu particularizată, și, în schimb poate să devină dominată de o istorie nestructurată a unui șir de probleme care le-a subminat încet relația. Ambii parteneri (sau doar unul) prezintă o detașare emoțională față de amintiri. Există o dificultate de a-și aminti detalii ale începuturilor, și a le descrie cu plăcere.

Este evidentă dezămăgirea partenerilor nu satisfacția despre cum credeau că va fi relația, iar încet, în discurs se instalează cinismului față de angajamentul pe termen lung în general. Orice comportament pozitiv al celuilalt este interpretat cu cinism, ca o excepție. Aici, cel mai adesea, este evidentă și distanțarea emoțională de relație (predictor puternic al despărțirii). La suprafață poate părea că cei doi discută calm și rezonabil, însă calmul este dat de lipsa implicarii emoționale. In aceasta faza e mai probabil să apară relații extra-conjugale. Aici, acestea sunt în general simptomul unei căsnicii pe moarte, nu cauza”- Institutul Gottman.

Bineînțeles rămâne întrebarea: Care relații pot să fie salvate? Răspunsul simplu: Cele în care partenerii doresc acest aspect… salvarea.

Salvarea, după cum am mai precizat, nu presupune resuscitarea unei relații vechi, ci construirea unei relații noi. Ce se salvează în cazul unei relații lovite de infidelitate… sunt cei doi parteneri. Ei supraviețuiesc traumei, și vor construi o relație nouă.

“Infidelitatea nu este o problemă care se rezolvă prin «muncă de convingere», și uneori nu toate relațiile trebuie salvate, iar acest aspect trebuie bine evaluat de către parteneri. De exemplu, dacă cel care a trădat este ambivalent față de a se întoarce la partenerul inițial, nu are rost încercarea”- John Gottman.


Un articol care abordează problema despărțirii dintr-o perspectivă mai psihanalitică l-am găsit pe blogul analyzethis.ro- scris de către psihoterapeutul de formare psihanalitică Petruța Gheorghe. Eu vă redau un pasaj, dar vă recomand cu căldură să-l citiți integral AICI.

“Adevărul adevărat este că relațiile sunt întâlnirea dintre două nevoi. Dacă nevoile fiecărui participant sunt satisfăcute – chiar și cele obscure ce implică durerea și victimizarea – relațiile durează, când aceste nevoi nu mai pot fi satisfăcute, atunci relațiile se șubrezesc, se usucă și cad. Prima persoană pe care o avem în grjiă suntem noi înșine și dacă reușim să facem bine acest lucru vom fi învățat cu siguranță cum să ne îngrijim de odraslele noastre și ceilalți. V-ați gîndit că părăsind un om pe care nu-l mai iubim îi dăm șansa de a întâlni un alt om mai potrivit, mai compatibil, mai dispus să-l valorizeze? Că fructificarea acestei posiblități este întru-totul în mâinile celuilalt?”- www.analyzethis.ro

Va urma

Cu drag…

Laura-Maria Andreșan

Eu mă salvez…

Thursday, December 11th, 2014

…ne-ai risipit în mii de bucățele când ai mințit.

Sensul de NOI s-a spart când ai trădat. Împreună cu el s-a prăbușit și lumea. A noastră. A mea.

A cui sunt eu? Cu o secundă în urmă eram și a ta, iar acum nu mai știu nici măcar ce însemn. N-ai sfărâmat doar tot ce mă definea prin tine, ci și pe cine am crezut că sunt, dar și pe cine știam că ești.

Și iată-mă goală, lovită, distrusă, confuză, pierdută.. cum stau în fața uraganului ce-ți poartă numele, iubitul meu!

Cum să mă apăr? De ce trebuie să mă ataci tocmai tu? Când s-a sfârșit totul? Merită să mai trăiesc? Pot să supraviețuiesc?

Infidelitatea rupe încrederea între doi parteneri, iar încrederea stă la baza oricărei relații frumoase și sănătoase pe termen lung. Recâștigarea ei este extrem de dificilă, de multe ori cel trădat este atât de zguduit, încât nu mai știe cine este celălalt, cine este el și evaluează întreaga relație”- spune John Gottman, psiholog, de altfel un psihoterapeut de cuplu din S.U.A, renumit la nivel mondial pentru metodele de intervenții terapeutice concepute în urma cercetările sale (inclusiv longitudinale) pe cupluri, desfășurate în laboratorul pe care l-a numit sugestiv “Love Lab”.

În articolul acesta, dar și cele care-l vor urma, mi-am propus să vă redau părți din eseul meu care aduc în față direcțiile recomandate de către Institutul Gottman a fi urmate în vindecarea după trauma trădării, deci ce este indicat să facem că să supraviețuim acestei dureri, și chiar să o depășim bifând ..victorie, o reușită mai amară e drept. Mai punctez încă o dată că, din punctul meu de vedere, nivelul de durere produs de infidelitatea maritală este stabilit de construcția sufletească a fiecăruia. Pe unii îi doare mai tare, alții trec mai ușor peste acestă traumă. Important este să reținem că în Terapia de Cuplu și a Familiei se recomandă direcții de urmat, nu se impune un model. Fiecare cuplu ca entitate de NOI, și fiecare partener în mod individual, trebuie să își găsească propriul model prin care depășesc impasul și refac legătura și sensul.

Nu poți fi salvat din orice tip de traumă, până tu nu ești principalul tău aliat, până când nu te-ai convins să formulezi din toată ființa ta: Eu mă salvez.

“Fiecare suflet se poate salva dacă vrea cu adevărat asta. Așa e legea divină”- mi-a spus odată un profesor. Eu am renunțat la gândirea magică, o țin departe și de aceste texte, dar din propria experiență am observat că profesorul meu are dreptate, și cred că într-adevăr e legea divinului din noi… din fiecare, impulsul acela care ne face să recunoaștem starea de echilibru, și să vrem s-o accesăm.


Cât de tare doare trădarea se stabilește în funcție de sufletul fiecăruia. Un om, poate, este capabil să își pună pistolul la tâmplă, altul trece ușor mai departe, poate prea ușor, poate doar la suprafață, dar trece. Însă fiecare traumă, mai mică sau mai mare, poate să fie depășită, există o posibilitate, un model. Unde? În mine, în tine, în fiecare, și există acolo pâna la ultima suflare.

Una din legile vieții… este să luptăm pentru supraviețuire, și pentru asta avem mereu în noi posibilități, până în clipa în care ne lovim de moarte.. “imposibilitatea tuturor posibilităților”- Arthur Schopenhauer. Până atunci “suntem cu toții colegi de suferință în lupta cu timpul”- așa grăit-a Friedrich Nietzsche.

Una din marile recomandări ale Institutului Gottman, pe care o aplaud din suflet, este ca atunci când ne confruntăm în cuplu cu trauma infidelității să nu ascultăm de prieteni sau rude dacă ne dau sfaturi de genul: nu mai discuta despre problema asta, las-o, gata a trecut, treci și tu peste; mai bine taci și ascunzi decât să te audă lumea și să vă faceți de rușine; s-a întâmplat demult și nu mai contează; a venit timpul să ierți, cât mai tot suferi?; a fost o aventură de o noapte nu se pune; nu contează infidelitatea dacă cel care a trădat nu a avut sentimente pentru cealaltă persoană;

“De multe ori celor înșelați li se sugerează din exterior (chiar și cu bune intentii-rude, prieteni, etc) să ‘’uite’’ ce s-a întâmplat și să meargă mai departe. Nu se poate uita. Partenerul trădat trebuie să înțeleagă de ce a apărut infidelitatea și de ce partenerul a decis să se întoarcă, și astfel se pot deschide porțile iertării, nu a uitării. O traumă neprocesată nu dispare pur si simplu, ea rămâne și macină”- John Gottman.


Lista sfaturilor care este indicat să nu le ascultăm în procesul de depășire a traumei trădării continuă, și după cum observați am intervenit cu câteva explicații.

-Nu e așa mare lucru. Faci prea mult caz din asta-Este atât «de mare».. pe cât de «tare doare».

-Nu este așa rău dacă s-a întâmplat cu o prostituată-“Cât este de rău” se cântărește în funcție de suferința provocată, nu de profesia persoanei cu care s-a produs infidelitatea.

-Dacă nu a fost sex, nu se pune-Dacă cel trădat este dărâmat… SE PUNE. O diferență ce intervine aici, și cred că merită ținut cont de ea, este sentimentul că “totuși nu am făcut nimic” care apare în conștiința celui care a trădat (doar) niște principii ale relației sale maritale, neajungând să fie infidel și sexual. Personal aici aș vrea să avansez conceputul de “Infidelitate Gri”. Cât de tare doare o “Infidelitate Gri” pentru un partener trădat… cred că ține de construcția psihică individuală. De exemplu, o persoană anxioasă, cu un stil de atașament dezorganizat (despre tiparele de atașament am vorbit AICI- Lecție de atașament cu dr. Dan Siegel) va suporta mult mai greu orice tip de trădare, chiar și cea care s-ar înscrie în conceptul de “Infidelitate Gri”, decât un om cu un tipar de atașament securizant (capabil să gestioneze mai “normal” situațiile traumatizante dintr-o relație). Nu este corect așadar să stabilim din exterior cât de tare “trebuie să-l doară” pe cel trădat, chiar și când vorbim de “Infidelitatea Gri”, cât și termenul extins ce implică și infidelitatea sexuală. Eu cred că este corect să observăm nivelul de suferință provocat, iar acesta să fie “cântarul” pe care evaluăm consecințele actului de infidelitate.

-Amândoi sunteți responsabili pentru infidelitate. Cu siguranță și partenerul trădat a facut ceva care a dus la asta- Nu este momentul ca cel traumatizat să trăiască și sentimentul de vină. Deja s-a produs o agresiune asupra lui, s-a dat o lovitură încrederii investite în celălalt și încrederii în sine, iar un atac în plus nu face decât să-l destabilizeze mai mult.

-Exprimarea emoțiilor negative (furie, dezgust, anxietate) trebuie oprită pentru că îl va îndepărta și mai tare pe partenerul infidel-Aceste emoții trebuie înțelese nu puse “sub preș”. Alinarea suferinței fără procesarea traumei, nu este posibilă, și nici indicată. Ca oameni, avem capacitatea de a ne vindeca, ființa noastră este construită să recunoască și să caute starea de echilibru psihic și fizic, însă negarea și detașarea de probleme, mai rău “ascunderea lor sub preșul sufletului” nu reprezintă mecanisme prea bune de alinare a suferinței, ci doar moduri de apărare în fața ei, care ne obligă la trăiri și comportamente poate mai puțin fericite.


-Trebuie neapărat să ierți partenerul care a greșit ca să puteți progresa- Nu poti ierta până nu înțelegi, iar înțelegerea nu survine imediat. Să nu uităm aspectul că într-un caz de infidelitate vorbim de o traumă, iar orice traumă se descarcă în etape, inițial e șocul, apoi negarea, furia, discuția cu Dumnezeu- cu soarta- ( ex: de ce mi s-a întâmplat mie?) depresia și acceptarea. Depășirea traumei presupune parcurgerea travaliului ei, ceea ce implică nu doar parcurgerea acestor faze, ci și înțelegerea lor. Apoi se pot deschide porțile iertării, instalării iertării.. mai corect spus, mă rog scris :)

Dacă TREBUIE MUSAI CEVA, atunci trebuie ca cel trădat să fie susținut în călătoria sufletească prin acest travaliu, care la început poate să însemne doar trăirea unor emoții, stări, și de abia apoi intervenind înțelegerea lor.

Trebuie conștientizat faptul că partenerul trădat este o persoană care trece prin șoc, furie, groază, frică, confuzie, durere… afecte extraordinar de puternice, care produc anumite circuite cerebrale, activând chiar conexiuni ce țin de reacții arhaice, și tot așa. Sub influența acestor emoții, se activează dincolo de conștientizarea noastră și extrem de ușor, scheme cognitive negative, care generează o gândire negativă, ce nu face decât să ducă la amplificarea trăirilor din spectrul negativ, și evident la acțiune și comportament pe măsură, ex: atac, furie, agresiune. Nu degeaba se spune că e mai ușor să fii furios, decât să spui că te doare, că ești rănit.


Un aspect ce trebuie înțeles este și că aceste afecte, emoții din sfera negativă sunt născute din relație cu altul, dar nu oricare altul, ci, mai grav, cel altul important din viața ta, al cărui rol este să-ți asigure tocmai siguranță și confort. Problema este că în cazul celui trădat, cine a rănit, și a provocat trauma, este tocmai persoana la care, de obicei când ești în suferință, cauți siguranță și confort emoțional. Și dintr-o dată te simți lovit de omul care de obicei te alină. Nu se dărâmă doar sensul de “Noi”, ci ca partener înșelat te trezești singur și fără apărare într-o realitate extrem de dură, una în care cine trebuia să te apare, și cine te apăra până ieri, devine azi… agresorul.

Când suntem atacați, cea mai veche parte a creierului nostru care include instinctele ce ne asigură supraviețuirea ca specie- creierul reptilian- activează reacții date de celebrul instinct de “Luptă sau Fugi”, (luptă, fugi, încremenire, leșin- acestea sunt de fapt cele patru comportamente activate de acest instinct de conservare)

Omul formându-se în relație cu altul (la început de viață cu mama), caută confort și siguranță la acest altul (partenerul de cuplu în viața adultă), atunci când este lovit de traume ale realității, cum este și… o trădare. Această nevoie de apropiere pentru căutarea confortului este declanșată automat de alte zone cerebrale- localizate majoritar în creierul emoțional (sistemul limbic) și cortexul prefrontal.

Creierul rațional (ce ne permite nouă celor din specia homo sapiens sapiens… gândirea simbolică, limbajul, etc- aspecte care ne diferențiază de alte mamifere) este obligat practic să acționeze sub comanda a doi mareșali care îi ordonă cam așa: Luptă sau fugi că ești agresat… și Apropie-te de persoana ta de atașament pentru siguranță și confort. Comenzile astea sunt susținute bineînțeles de circuite cerebrale, de conexiuni neuronale extrem de active. Creierul este cumva “scurtcircuitat”. Pe scurt este dezorganizare în suflet, în creier, în înțelegere, în simțire, și inevitabil în acțiune și în comportament. Culmea, trebuie să supraviețuiești, așa deteriorat cum ești.

Păi, ce să facă săracul “Rațional”?, și aici când spun “Rațional” vorbesc de suflet, de întreaga construcție psihică care trebuie să susțină gândirea, trăirea, acțiunea și comportamentul în astfel de situații.

Repet: persoana care îți asigură de obicei siguranță și confort este dintr-o dată… agresorul. Ce faci? Nu te mai poți refugia în entitatea de “Noi”, unde te-ai obișnuit să-ți aduni forțele, pentru că “Noi” s-a prăbușit, exact cum se destramă un vis la trezire. Nu te mai poți refugia în sensul de ieri ce l-ai investit în Iubire, pentru că acel sens nu mai există azi, a fost rupt. Ești gol și fără apărare în fața omului în care ai avut încredere să fii gol și fără apărare. Și el te umilește, te trădează, te lovește, îți calcă în picioare sistemul de credințe construit împreuna, emoțiile investite în voi, amintirile adunate devin negre ș.a.m.d

Dar ce faci, că totuși, nu poți să fugi și să te apropii de aceeași persoană, și sufletul asta îți zice să faci. Ce-ți mai rămâne? Prin eliminare… să lupți, să încremenești sau să leșini.

De obicei se alege lupta, așa că nu îi cereți celui trădat … să nu încerce să lupte (la propriu și la figurat) pentru că… pur si simplu îi luați cel mai bun mod de apărare și adaptare la realitatea crudă care l-a distrus.

Trauma trebuie procesată… chiar dacă aduce pe moment război în cuplu. Ori ideea de război în cuplu, nu prea ramâne doar la sensul figurat al cuvintelor, și cred că acesta este un fapt ce-l știm toții, cei care suntem într-o relație de durată, sau am parcurs vreuna.

Va urma

Cu drag…

Laura-Maria Andreșan