Posts Tagged ‘laura andresan’

HeadSpace, sală de antrenament pentru minte…

Thursday, October 23rd, 2014

…ca student la Psihologie am învățat încă de la primele ore de curs că, dincolo de orice definiție, diplomă sau etichetă, te poți numi ..psiholog… atunci când reușești să-ți oferi ție și semenilor tăi instrumentele pentru o mai bună adaptare la lume; când reușești să facilitezi accesul oamenilor la adevărul din sufletul lor, când îi ajuți să învețe să se înțeleagă și să se aline, să aibă o viață mai bună, mai fericită/împlinită. Andy Puddicombe este un profesor american, care nu știu dacă are studii în științele sufletului, dar în schimb a avut o inspirație genială, de mare psiholog, atunci când a creat site-ul www.headspace.com Este vorba despre un portal, ca o sală de antrenament pentru minte, cu mai multe aplicații pentru meditație. Genial! Și, după umila mea părere, un proiect foarte, dar foarte bine construit și gândit.

Descoperă simplu și ușor magia meditației aici. Primul program de 10 zile de meditație este gratuit, fiind necesară doar crearea unui cont pe www.headspace.com

Mai jos am enumerat câteva realități, fapte… produse de meditație, și care, zic eu că sunt motive bune pentru un abonament la sala de antrenament a minții. Personal am apreciat că pe headspace.com meditația este abordată la modul general acceptat azi de sferele mai științifice din Psihologie, nu doar cele care țin de spiritualitate. Dar, revenind la fapte…

1- S-a demonstrat științific că un program zilnic de meditație modifică creierul, îmbunătățind activitatea cerebrală. Cum? Prin activarea unor circuite, care în timp pot produce chiar modificări de structură. Și nu, nu vorbim de magie ci de ceea ce știința numește neuroplasticitate, capacitatea organului creier de a-și produce schimbări în organizare, structură și funcționare cu ajutorul procesului de învățare-repetiție.

2-Meditaţia, la fel ca rugăciunea, dă coerență creierului, integrează funcționarea dintre emisfera dreapta și cea stânga. Este ca și cum meditația le coordonează pe cele două emisfere cerebrale să danseze în același ritm, pe aceeași muzică, un dans integrat și conectat.

3- Meditația îți dă conștient …consțiința conexiunii trup-minte-suflet situându-te în prezent prin prezență. Îți linișteste mintea, și apoi prin procesul psihic numit atenție, una conștientă, meditația te ajută să-ți faci mintea corp și corpul minte… Cum? Păi, simplu spus, identificându-te cu sufletul, și observându-le. Simțindu-le. Ce? Pielea, oasele, mușchii, organele, gândurile, emoțiile, schemele mentale, acțiunile, etc….

4-Meditația îți redă conștiența senzațiilor, îți îmbunătățește sistemul imunitar, îți netezește drumul dezvoltării personale.

5- Meditația activează circuitele corticale frontale și produce liniștirea impulsurilor trimise de nucleii amigdalieni. Pe românește :) ..meditația îți activează intuiția, inspirația, curajul, compasiunea,  aprinde acele circuite cerebrale care te fac să te simți prezent în timp și spațiu, circuitele cerebrale care îți dau posibilitatea anticipării și a premoniției, și implicit, tot meditând, se liniștesc emoțiile din spectrul negativ ca frică, furie, domolindu-se totodată răspunsul instinctual de luptă sau fugi.

6-Știm cu toții că, creierul produce impulsuri electrice, numite unde cerebrale, care, cu EEG (electroencefalograf) se pot măsura în frecvență și dupa amplitudine, adică după puterea impulsului electric. În general, undele cerebrale se combină și creează stări
 de conștiință, de exemplu, starea în care atât tu cât și eu ne aflăm acum este cunoscută ca “stare de veghe”, aparține sferei Conștientului și undelor Beta (ca dominante). Starea de veghe- este caracterizată de activitatea conștientă a sistemului psihic, pe fondul ei se desfășoara activități cognitive, decizionale, trăiri afective și comportamentul. În stare de veghe EEG este caracterizată de ritmul Beta: 13-30 Hz-în stare de alertă, atenție, atenție mărită; și ritmul Alfa: 8-12 Hz-în stare de relaxare, când pot să intervină și unde Theta: 4-7 Hz- (cca10%).

În cazul somnului, vorbim de două stări: 1-Starea de somn clasic-lent: este caracterizată prin estomparea treptată și apoi dispariția fluxului conștienței. Este însoțită de modificări vegetative- respirația este mai amplă, scade ritmul cardiac și temperatura corpului (…) Are mai multe stadii de profunzime: Stadiul 1- de ațipire, somnolență, caracterizat de un ritm Alfa, intervin și unde Theta.

Stadiul 2- de somn ușor- caracterizat în general de un ritm Theta.

Stadiul 3- somn profund- ritmul Theta este invadat de unde și mai lente- undele Delta: 0,5-4 Hz.

Stadiul 4- somn foarte profund- caracterizat de un ritm Delta continuu.

2-Starea de somn paradoxal- REM- are ca și caracteristici principale: mișcările rapide si neregulate ale globilor oculari și apariția viselor. Dacă în stare de somn clasic activitatea conștienta este suspendată total, în stare de somn REM apar visele. (…) Interesant este ca traseul EEG al somnului paradoxal este similar cu cel din starea de veghe, deși subiectul doarme”- note de curs-academician Constantin Bălăceanu Stolnici.

De ce am scris toate acestea? Păi ca să înțelegem cu toții cât mai simplu.. de ce ne “simțim bine” încă de la prima meditație. Stările meditative sunt caracterizate în general de ritmul Alfa și Theta, unde tipice pentru stările de calm, somnolență, pace și liniște.

Ca ultimă precizare despre undele creierului și stările meditative, merită spus că literatura de specialitate abundă de exemple de meditatori experimentați, de la yoghini, călugări budiști sau creștini, la atei care meditează, cu toții oameni care au trăit și trăiesc în experiențele lor meditative.. stări de conștiință dominate de unde Gamma. Neurologul american Richard Davidson, cercetător și profesor, spune că aceste unde sunt caracteristice în stările de iluminare profundă, dar și în stările de înţelegere bruscă- insight. Culmea, sunt unde rapide, nu lente, 30-100Hz. :)

7- Meditația te poate învăța să te creezi. Cum? Cu intenție și atenție!

Aș mai putea scrie multe argumente pro-meditație, dar nu cuvântul este vedeta acestui articol… ci simțirea. Deci, simte-te.

Respiră profund, inspiră, expiră. Încă o dată. Și încă o dată. Fii conștient de respirația ta … www.headspace.com- Primul program de 10 zile este gratuit.

Sursă Foto: HeadSpaceFacebook

Citește și: Povestea a șaptea… Ôser, un călugăr în RMN

Cu drag…

Viaţa copilului care creează și este creată… (de Maria Montessori)

Wednesday, October 22nd, 2014

“Productivitatea psihică a copilului mic este lovită mortal de către cea mai vagă umbră de violenţă. (…) Copilul are alte puteri decât ale noastre, iar creaţia pe care el o realizează nu este una lipsită de importanţă; înseamnă totul. (…) Studiul psihologiei copilului în primii ani ai vieţii, dezvăluie ochilor noştri asemenea minunăţii încât oricine le priveşte cu înţelegere va fi profund mişcat. (…) Viaţa copilului este o linie ce uneşte două generaţii adulte. Viaţa copilului, care creează şi este creată, începe de la un adult şi se sfârşeşte în alt adult.

Studiile care… s-au bazat pe presupuneri matematice în ceea ce priveşte combinaţiile posibile între gene, sunt mult mai complexe dar, concluzia rămâne aceea că orice germen, în condiţii date, se poate transforma într-un individ mai mult sau mai puţin frumos, mai mult sau mai puţin puternic, în ordinea priorităţilor care guvernează în rândul genelor lui.(…)

În copil nu există nici o urmă de comportament prestabilit. (…) Nou-născutul nu aduce cu el în lume nici una dintre achiziţiile poporului sau rasei lui, nici chiar pe acelea ale familiei lui, ci că el însuşi trebuie să construiască toate acestea! (…)

Copilul aflat în dezvoltare nu dobândeşte doar abilităţile specifice omului: tăria, inteligenţa, limba; în acelaşi timp, el adaptează fiinţa pe care o construieşte la condiţiile lumii din jurul lui. (…) Lucrurile pe care el le vede nu sunt doar memorate; ele devin parte din sufletul lui. El întrupează în sine toată lumea înconjurătoare, tot ce îi văd ochii şi tot ce îi aud urechile. În noi, acelaşi lucruri nu produc nici o schimbare, dar pe copil îl transformă. (…) Toate obiceiurile morale şi sociale care conturează personalitatea omului, sentimentele de castă şi toate celelalte tipuri de sentimente care-l fac un indian tipic, un italian tipic sau un englez tipic, sunt formate în copilăria timpurie, în virtutea acelei puteri mentale misterioase pe care psihologii au denumit-o “Mneme”. (…)

Nimic din ce este format în copilărie nu poate fi vreodată dezrădăcinat pe de-a-ntregul. “Mneme-ul” (pe care îl putem concepe ca un tip superior de memorie) nu doar creează caracteristicile speciale ale individului, ci le păstrează vii în el. Ceea ce a absorbit copilul rămâne un ingredient ultim al personalităţii lui. Şi acelaşi lucru se întâmplă cu membrele şi organele lui, aşa încât fiecare persoană matură are o individualitate pe veci pecetluită în ea, individualitate construită în această perioadă timpurie a vieţii. (…)

Fiecare persoană este autorul propriilor ei deprinderi, deşi constituţia fizică cu care porneşte este aceeaşi. Omul însuşi e cel care realizează propria perfecţionare. (…)

În consecinţă, se întâmplă că, dacă un copil este împiedicat să-şi utilizeze capacităţile de mişcare imediat ce ele sunt pregătite, dezvoltarea mentală a acestui copil este obstrucţionată. (…) Creşterea mentală este raportată la un singur mister, la secretul invizibil al destinului ei viitor. Fiecare individ are puteri diferite pe care să le ducă la realizare…

Numai natura, care a stabilit legi sigure şi a hotărât trebuinţele fiinţei umane în curs de dezvoltare, poate dicta metoda educaţională ce trebuie urmată; întrucât aceasta este stabilită de scopul ei – acela de a satisface trebuinţele şi legile vieţii. Aceste legi şi aceste nevoi trebuie să le indice copilul însuşi, prin manifestările lui spontane şi prin progresele realizate. Liniştea şi fericirea lui, intensitatea eforturilor lui şi constanţa răspunsurilor liber alese, sunt dovada acestora. Singura noastră datorie este să învăţăm de la el, la faţa locului, şi să-l slujim cât de bine putem. (…) Dezvoltarea, cum o exprimă şi psihologia modernă, nu apare de la sine- “Comportamentul fiecărui individ este un produs al experienţei în mediu”. (…) Cu primul pas făcut copilul atinge un nivel de experienţă superior. Observându-l în acest timp, vedem că el tinde mereu să-şi lărgească independenţa. El vrea să acţioneze pe cont propriu, să care obiecte, să se îmbrace şi să se dezbrace singur, iar acest lucru nu se datorează vreunei sugestii din partea noastră. Impulsurile lui sunt aşa de energice, încât reacţia noastră obişnuită este de a le stopa. Dar făcând asta, noi nu oprim, în realitate, copilul, ci natura însăşi, deoarece voinţa copilului este în acord cu cea a naturii căreia îi respectă legile, una câte una. (…) Primul instinct al copilului este să-şi ducă singur acţiunile la bun sfârşit, fără să-l ajute cineva şi prima dovadă conştientă a independenţei ne-o arată când se apără împotriva acelora care încearcă să facă acţiunea în locul lui. Ca să reuşească singur, el îşi intensifică eforturile. (…) Mămicile şi bonele pricepute permit copilului să se apropie şi să privească cât timp doreşte, atunci când îl văd interesat de ceva anume. Ele îl ridică la nivelul obiectului care îi atrage privirea şi îi urmăresc faţa luminată de interes şi dragoste pentru lucrul care i-a atras atenţia. Cum putem noi judeca ce-l va interesa pe micuţ? Noi înşine trebuie să ne punem la dispoziţia sa. (…)

Câte probleme de ordin social nu sunt cunoscute astăzi ca decurgând din eşecul indivizilor în procesul de adaptare, fie în plan moral, fie în altele? Aceasta este o problemă fundamentală şi ne face să înţelegem că ştiinţa despre îngrijirea copiilor trebuie să devină cea mai profundă şi permanentă preocupare a oricărei societăţi civilizate. (….)

Noi suntem cei care, adesea, obstrucţionăm copilul şi, astfel, devenim responsabili pentru anomaliile ce durează o viaţă. Întotdeauna tratamentul nostru trebuie să fie cât se poate de delicat, evitând violenţa, întrucât, de obicei, nu realizăm cât de violenţi şi duri suntem. Trebuie să ne supraveghem cu cea mai mare atenţie. Adevărata pregătire pentru educaţie este studierea propriei persoane. (…)

Fiecare descoperire făcută asupra minţii copilului … ar trebui publicată, datorită luminii pe care o aruncă asupra modului în care am putea să-i ajutăm pe copii să se adapteze mai bine condiţiilor din mediu. Oricât de obositor ne-ar părea, tot ce ajută viaţa umană are o importanţă inestimabilă. Cel ce ajută copilul în primul an de viaţă are o sarcină nobilă. Aceea de a începe şi de a colabora la dezvoltarea unei ştiinţe viitoare pe care se va baza dezvoltarea mentală şi formarea caracterului. Între timp, purtăm pe umerii noştri această povară de a preveni ca deviaţiile şi defectele să nu atingă personalitatea copilului şi să nu producă, în acest fel, adulţi inferiori. În acest scop trebuie să reţinem :

1. că primii doi ani de viaţă afectează tot restul

2. că pruncul are puteri mentale extraordinare cărora li s-a acordat prea puţină atenţie,

3. că el este extrem de sensibil şi că, din acest motiv, orice fel de violenţă produce nu numai o reacţie imediată, dar şi defecte care pot deveni permanente.

(…) Lucrul minunat este că mişcările omului nu sunt fixate şi limitate ca cele ale animalelor, ci că el poate decide şi alege pe care să le înveţe. Există animale care au darul căţărării, alergării sau înotului, dar omul nu are asemenea daruri. În schimb, el are doar un singur dar, acela că le poate învăţa pe toate şi le poate face mai bine decât animalele! Însă, o asemenea versatilitate depinde de muncă. Îl costă efortul repetării, al ” exersării”. (…)

Natura nu ne dă numai puterea de a imita, ci şi puterea de a ne transforma, de a deveni ceea ce ne sugerează exemplul. Şi dacă, în calitate de educatori, credem că putem ajuta forţele vieţii copilului să-şi împlinească menirea, atunci este important să ştim în ce momente ajutorul nostru poate fi folositor. Dacă urmărim un copil mic… vom vedea că încearcă să facă ceva anume. Ceea ce el încearcă să facă ne poate părea absurd, dar asta n-are importanţă. El trebuie să termine acel lucru. Este îndemnul vieţii dinăuntrul său care-i comandă aceasta. Dacă ciclul său de activitate este întrerupt, rezultatele sunt o deviaţie a personalităţii, lipsă de scop şi de interes. Aşadar, oricare ar fi activitatea inteligentă desfăşurată de copil şi la care avem ocazia să asistăm – chiar dacă nouă ne pare absurdă sau contrară dorinţelor noastre (cu condiţia, bineînţeles, să nu-i cauzeze nici un rău) – nu trebuie să intervenim; deoarece copilul trebuie întotdeauna să termine ciclul de activitate asupra căreia este hotărât. (…)Vedem prichindei mai mici de doi ani care, aparent, cară greutăţi mult peste puterile lor, fără nici un motiv evident. (…) De obicei, grija adultului este să elibereze copilul de greutate, dar psihologii din zilele noastre sunt convinşi că ajutorul de acest fel, care întrerupe activitatea aleasă chiar de copil, este una dintre cele mai dăunătoare forme de acţiune represivă pe care o putem face. Tulburările nervoase ale multor copii „dificili” pot fi urmări ale acestui tip de interferenţă. (…) Copilul are propriile legi de dezvoltare şi dacă vrem să-l ajutăm să crească, trebuie să urmăm aceste legi, nu să ne impunem propriile legi asupra lui.

Copilul nu merge numai cu picioarele, ci şi cu ochii. Ceea ce-l îndeamnă sunt lucrurile interesante pe care le vede. Iată o oaie care paşte. El se aşază lângă ea s-o privească. Imediat se ridică şi se duce la o anumită distanţă – vede o floare – o miroase – vede un copac – merge direct la el, se plimbă în jurul lui de câteva ori, apoi se aşază să-l privească. (…)Numai copilul însuşi ne poate învăţa cum să-l cunoaştem, prin intermediul comportamentului său. În primii doi sau trei ani, copilul poate fi supus unor influenţe care-i vor afecta întregul viitor. Dacă a fost rănit, a suferit violenţe sau s-a confruntat cu obstacole severe în timpul acestei perioade, ar putea apărea deviaţii de personalitate. În concluzie, caracterul copilului se dezvoltă în concordanţă cu obstacolele pe care le-a întâmpinat sau cu libertatea de care s-a bucurat şi care i-a favorizat dezvoltarea.(…)

Ce sfaturi putem să le dăm mamelor? Copiii lor trebuie să aibă o ocupaţie interesantă: ei nu ar trebui să fie ajutaţi dacă nu este necesar, nici să fie întrerupţi dacă au început să facă ceva inteligent. Drăgălăşenia, severitatea, medicaţia nu pot ajuta atunci când copilul este înfometat din punct de vedere mental. Dacă un om moare de foame din lipsa mâncării, nu îl numim prost, nici nu îl batem şi nici nu facem apel la sentimentele lui mai bune. El are nevoie de mâncare şi nimic altceva nu va fi eficient. Acelaşi lucru se aplică şi aici. Nici severitatea şi nici bunătatea nu vor rezolva problema. Omul este o fiinţă inteligentă şi are nevoie de hrană mentală aproape mai mult decât de hrană fizică. Spre deosebire de animale, el trebuie să-şi construiască propriul comportament. Dacă copilul este pus pe un drum pe care poate să-şi organizeze conduita şi să-şi construiască propria viaţă mentală, totul va fi bine. (…) Nu este nevoie să ameninţi sau să convingi prin rugăminţi mieroase, ci doar să „normalizezi condiţiile” în care trăieşte copilul”- preluare din cartea “Mintea Absorbantă” autor Maria Montessori.

Un text prelucrat de Andreea Birtalan, mamă. (Mulțumesc)

:) Sursă FOTO- www.boredpanda.com. Mai multe imagini AICI.

Lecție de atașament cu dr. Dan Siegel…

Monday, October 20th, 2014

“Experiențele noastre cele mai timpurii ne formează personalitatea, modelând persoana care vom deveni, iar o mare parte a comportamentului nostru este modelat de procese mentale care scapă conștiinței noastre prezente. (…) Relațiile apropiate ne formează comportamentele pe tot parcursul vieții. Experiențele din primii aproximativ 12 ani de viață au un impact puternic asupra persoanei care devenim. Prieteniile, experiențele de la școală, activitățile la care participăm și relațiile cu membrii familiei influențează dezvoltarea cerebrală în anii dinaintea adolescenței. Însă și după acești primi ani, relațiile continuă să joace un rol crucial în creșterea și dezvoltarea noastră. (…) Raportarea la cei care au grijă de tine formează modul în care mintea ajunge să exprime repere de bază pentru relațiile tale. (…)

Experiențele din prima copilărie timpurie sunt principalele responsabile de parcursul dezvoltării creierului nostru- și sunt deci, calea prin care învățăm să ne liniștim emoțiile, să ne înțelegem pe noi înșine și să relaționăm cu ceilalți și cu lumea exterioară. Relațiile pe care le avem cu părinții și cu alți oameni care au grijă de noi atunci când suntem foarte tineri determină în modul cel mai direct persoana în care ne vom transforma. (…) Conectarea cu ceilalți, relațiile noastre iau multe forme. Legăturile importante cu părinții sau cu cei care ne îngrijesc se numesc “relații de atașament”. Purtăm în noi, mai departe, câteva relații de atașament în ceea ce poartă numele de “modele de atașament”. Termenul “model” se referă, în linii mari, la schema mentală modelată de tipare de stimulare a creierului, pe care o construim de-a lungul experiențelor noastre și prin care generăm o schemă ce ne permite să anticipăm ceea ce urmează să se întâmple, cum trebuie să reacționăm, ce emoții urmează să avem și cum urmează să ne raportăm la percepțiile noastre. Modelele influențează adesea fără știrea noastră percepțiile și modurile de a fi în lume.

Un model de atașament este, practic, modul în care creierul își amintește relațiile de atașament pe care le-am avut sau pe care încă le mai avem și calea prin care ne-am adaptat la aceste experiențe formatoare. Modelele pe care le purtăm în mintea noastră influențează foarte puternic modul în care ne simțim, gândim, ne comportăm și relaționăm cu prietenii, cu profesorii, și mai târziu, cu partenerii noștrii romantici. Tinând cont de faptul că putem avea mai mult de un singur model, dacă am avut mai mult de o persoană cu care am dezvoltat o relație de atașament, atunci fiecare dintre aceste stări mentale sau modele, ne pot influența comportamentul și reacțiile în diferite situații.

Modelele noastre de atașament se activează în situații specifice, care se aseamănă cu o anumită relație de atașament din trecut, conturând modul în care vom interacționa în momentul prezent. De exemplu, dacă ne aflăm în prezența unei prietene mai în vârstă care are o personalitate puternică, am putea începe să ne comportăm față de ea așa cum o făceam cu mama noastră, care poate avea și ea o personalitate asemănătoare. (…) sau dacă cineva s-a adaptat unui tată blând, retrăgându-se în sine, alături de un prieten tăcut s-ar putea să devină retras, fără să-și dea seama care este motivul. Modelele se activează automat, fără intenție și fără să fim conștienți de ceea ce se întâmplă.

Există două tipuri principale de modele: cel securizant și cel nesecurizant (evitant, ambivalent, dezorganizat). Modelele securizante ne sprijină viața prin flexibilitate, înțelegere de sine și ușurință în crearea conexiunilor cu ceilalți. (…)

Una din caracteristicile principale ale moștenirii noastre de mamifer este că puii au nevoie de îngrijirea atentă a unui adult, adesea mama, care oferă siguranță și hrană. Acesta este atașamentul. Un aspect important în creșterea unui copil este că nu avem o singură figură de atașament, precum majoritatea mamiferelor. Noi, oamenii, practicăm ceea ce numim “aloparentaj” adică “parentaj la comun”- împărțim creșterea copiilor cu alți adulți de încredere sau cu copii mai mari. Această abilitate este crucială pentru noi, ca specie socială, și este posibil să fi influențat dezvoltarea generală a speciei noastre în ceea ce privește abilitățile unice de comunicare și crearea de relații de colaborare. Aloparentajul înseamnă că ne atașăm și de alte persoane în afară de mamă, că formăm atașamente față de câteva persoane mai în vârstă, mai puternice și, în cel mai bun caz, mai înțelepte de la care căutam protecție și confort.

Modurile în care se desfășoară modelele de atașament ne oferă sentimentul de siguranță, care ne face să ne simțim securizați. (…)

S-a demonstrat științific că atașamentul securizant este asociat cu funcții prefrontale integrative care se ocupă de reglarea funcțiilor corpului, acordare la ceilalți și la propria persoană, echilibrarea emoțiilor, flexibilitatea mentală, potolirea fricilor, introspecția, empatia față de ceilalți și deținerea unei baze morale puternice.

Pentru a rezuma această teorie, atunci când beneficiem de atașamente securizante, experiențele noastre relaționale sprijină dezvoltarea stării de integrare cerebrală și a flexibilității minții. Atunci când avem atașamente nesigure, dezvoltarea modelelor nesecurizante reflectă stări neintegrate de funcționare ale creierului. Ideea de bază este că, dacă ai un istoric de atașamente nesecurizante, transformarea către securitate are loc prin tranziția de la funcționarea neintegrată către dezvoltarea integrării în creier. Iar această tranziție se poate face la orice vârstă.

Atașamentul securizant acordă flexibilitate deoarece face posibilă stimularea creșterii de conexiuni integrative în cortexul prefrontal. Amintim că regiunea prefrontală leagă cortexul, zona limbică, trunchiul cerebral, corpul și chiar lumea socială într-un întreg coordonat și echilibrat. Aceasta este puterea relațiilor de atașament de a crea în viețile noastre funcții adaptative și sănătoase, funcții care iau naștere din integrarea cerebrală. (…)

Există patru moduri principale în care ne formăm atașamentul față de părinți sau alte persoane în a căror grijă ne aflăm. (…) Contextul în care te afli, modul în care oamenii interacționează cu tine și în care îți aduc aminte de una dintre figurile tale de atașament pot influența direct activarea unui anumit model la un anumit moment.

Modelul securizant- Dacă ai avut o relație cu un părinte care a fost cât de cât consecvent în a te vedea, a-ți oferi siguranță și alinare, atunci vei avea un model de atașament securizant. Acest model securizant îți permite să-ți echilibrezi emoțiile, să înțelegi ce simți și să intri în contact cu ceilalți în moduri care oferă satisfacții de ambele părți.

Atașamentul persistă pe tot parcursul vieții, însă pentru a-ți oferi o idee despre cum se realizează cercetarea, iată un rezumat al modului în care se evaluează atașamentul pe parcursul copilăriei timpurii: după o separare de trei minute de îngrijitorul său, un copil în vârstă de un an caută reluarea contactului cu acesta în timpul reîntâlnirii, restabilește relația de confort, iar apoi se întoarce repede la explorarea unei camere pline de jucării. Cercetătorii consideră acest comportament de interacțiune dovada unui atașament securizant pe care copilul îl deține și care este activat în prezența respectivului părinte. Se înțelege de aici că părintele a pus la dispoziție atât un spațiu securizant, cât și o rampă de lansare. Copilul se simte văzut, în siguranță, alinat și securizat alături de el. Acest model învățat este activat, mai apoi, astfel încât copilul intră în contact, se simte în siguranță și pornește în explorarea lumii pline de jucării noi din cameră. Pornind din copilărie, purtăm aceste modele cu noi mai departe, iar ele ne ajută să ne organizăm comportamentul în relațiile cu ceilalți pe tot parcursul vieții.

Modelul evitant- Dacă în timp ce creșteai ai avut cu unul sau cu ambii părinți o relație încărcată cu experiențe repetate în care nu ai fost văzut sau nu ai primit alinare, vorbim de o relație nesecurizantă care poartă numele de “atașament evitant”. Termenul provine din rezultatul unor cercetări în care copii de un an au fost separați de tată sau de mamă și care, mai apoi, au evitat contactul cu părintele întors, în loc să se reconecteze și să caute confort, așa cum s-ar fi întâmplat în cazul unei relații securizante. Concluzia la care s-a ajuns este că, în urma experiențelor copilului de a nu fi fost văzut sau alinat pe parcursul primului an de viață alături de părinte, în el se activează un model de evitare. Este un răspuns adaptativ de evitare care asigură supraviețuirea copilului. (…) Modelul acesta îți spune “nu am nevoie de această persoană (părintele) pentru că am aflat că nu-mi oferă nimic atunci când am nevoie de o legătură sau confort”- ai învățat, practic, să-ți minimizezi nevoile de atașament.

Adoptarea modelului evitant în relațiile apropiate te va face să te simți deconectat de ceilalți și de emoțiile și nevoile tale. Acesta este sinele deconectat al atașamentului evitant.

Este important să subliniem, din nou, faptul că modelul de atașament rezumă adaptarea la relațiile pe care le-ai avut cu oamenii importanți din viața ta. Cu toate acestea, nu este semnul unei probleme inerente, ci doar reflectarea unui răspuns învățat față de evenimentele din viața reală, din relațiile din primele tale zile de viață. Nu înseamnă nici că acum ești complet lipsit de o nevoie de apropiere și confort. Deși aceste modele sunt adaptări corticale care ne conturează comportamentul exterior și conștiința, studiile arată că zona limbică responsabilă cu medierea atașamentului încă reține un impuls profund de conectare cu ceilalți. Cu toții avem nevoia să ne simțim apropiați de oamenii din jur și să știm că ne putem baza pe ei ca și sprijin. Ține de umanitatea noastră.

Modelul ambivalent- al treilea tip de relație se formează atunci când copilul este expus la un comportament inconsecvent sau intruziv din partea unui părinte. A fi văzut, a te simți în siguranță și alinat nu se petrece într-un mod care să inspire încredere. Atunci când părintele se întoarce după o perioadă de separare, te duci la el, dar te “agăți” de el pentru că nu ești sigur dacă îți va răspunde nevoilor de confort. Poate o va face, poate nu. Așa că mai bine nu-i dai drumul. Modelul tău de atașament ambivalent nu-ți va permite să primești alinare pentru că niciodată nu știi la ce să te aștepți- părintele nu îți oferă un loc sigur, de încredere, iar sentimentele și emoțiile lui îți inundă și viața interioară. De exemplu, dacă îți este foame, în loc ca mama ta să te hrănească, ea este acaparată de propriile temeri și anxietăți, întrebându-se dacă va fi o mamă bună pentru tine. Și deoarece creierul uman include și neuroni oglindă care absorb emoțiile celor din jur, vei absorbi anxietatea ei. Tu nu simțeai decât foame, însă după interacțiunea cu mama ta te simți speriat și anxios. Ale cui sunt aceste emoții? Acesta este sinele confuz creat de relațiile de atașament ambivalente. Îți amplifici nevoile de atașament cu ambivalență din cauza istoriei personale de intruziune și inconsecvență. Poate de data aceasta te poate alina sau poate nu, dar poate da, dar poate… Aceasta este ambivalența…

Modelul dezorganizat- al patrulea tip de atașament apare în contextul celor trei: securizant, evitant sau ambivalent. Pe lângă experiențele de atașament de bază, se mai petrec și alte lucruri. Dintr-o mulțime de motive, părintele tău, de exemplu mama, ți se pare înfricoșător. S-ar putea să fie pentru că este deprimată și nervoasă și vine către tine țipând atunci când te întorci acasă de la școală. Sau s-ar putea să nu țipe la tine, ci la tatăl sau frații tăi. Sau s-ar putea să arate doar ea însăși terorizată, iar tu să-i absorbi teamă în interior.

Problema cu a fi speriat de o figură de atașament este că activează două circuite diferite în creierul tău, care pur și simplu nu funcționează împreună. Unul este străvechiul trunchi cerebral care mediază reacțiile de supraviețuire. Trebuie să fugi de sursa fricii!. Însă cel de al doilea circuit este sistemul de atașament localizat în zona limbică, și care atunci când ești speriat, te stimulează să cauți prezența figurii de atașament pentru a fi protejat și alinat. Problema este că nu te poți apropia și fugi, simultan, de aceeași persoană. (…) Prin urmare, atunci când o figură de atașament este sursa fricii, devenim fragmentați.

Atașamentul dezorganizat ne face vulnerabili în multe moduri. S-ar putea să avem dificultăți în a ne echilibra emoțiile, în a avea relații pozitive cu ceilalți și chiar în a gândi clar în condiții de stres. Mai mult atașamentul dezorganizat crește riscul de a dezvolta o fragmentare în continuitatea conștiinței numită “disociere”… care ne poate pune foarte mult la încercare starea de bine. Atunci când ne disociem, separăm diferite aspecte din noi, cum ar fi separarea emoțiilor de amintiri, sau a gândurilor de acțiuni. Ne putem simți ireali și rupți în bucățele. Aceasta este sursa sinelul fragmentat care se formează dintr-un model de atașament dezorganizat.

Atașamentul reactiv- Când nu beneficiem de un atașament securizant, putem trece prin mai multe stări în care ne adaptăm și ne descurcăm cum putem mai bine, printre care evitarea, ambivalența sau dezorganizarea. Însă există o serie de situații în care atașamentul nostru poate să nu fie doar securizant sau nesecurizant. La o extremă a spectrului uman de experiențe se află absența atașamentului, unde nu există o figură clară de care ne putem atașa. În acest caz se poate forma o stare disfuncțională numită “tulburare de atașament reactiv”, în care putem avea dificultăți cu emoțiile și relațiile noastre, începând să stabilim conexiuni rapide cu o varietate de persoane în perioada copilăriei, a adolescenței și a vârstei adulte. Putem înțelege tulburarea de atașament reactiv ca cel mai bun lucru pe care un copil îl poate face în absența unei figuri de atașament”- dr. Dan Siegel.

Dr. Dan SIEGEL este profesor clinic de psihiatrie la Facultatea de Medicina UCLA, co-director al Centrului de Cercetări pentru Conștientizare de la UCLA și director executiv al Institutului Mindsight. Pe data de 27 septembrie dr Dan Siegel a sustinut prima sa conferință din România, care s-a dovedit a fi cel mai de succes eveniment de parenting al toamnei.

Textul de mai sus este preluat din cartea “Vâltoarea Minții”- autor dr. Dan Siegel, ed. Herald.

Remember: 1-Nevoia de iubire, protectie, confort (Teoria Atașamentului- J. Bowlby)

2-Atasat :) :) (Atașamentul la Adulți- Amir Levine)

3-Helen Fisher… despre dragoste!

Sursă foto (foto 2 și 3)- Pagina de Facebook- Gaspar Gyorgy- psiholog clinician.

Cu drag…

Women…

Sunday, October 19th, 2014

“Femeia este inima familiei. Să ne rugăm ca femeile să înțeleagă profund motivul existenței lor, și anume a iubi și a fi iubite. Iar prin această iubire să devină instrumente ale păcii în lume”- Maica Tereza.

“Women”... o colecție de ilustrații semnată de artistul brazilian Carol Rossetti. Enjoy!

Ilustrații preluate de pe www.boredpanda.com (www.carolrossetti.com.br)

Toamnă…

Friday, October 17th, 2014

“Dacă timpul ar fi avut frunze, ce toamnă!”- Nichita Stănescu…