Posts Tagged ‘laura andresan’

Generația noastră…

Monday, January 26th, 2015

..peste o sută de persoane ne-am adunat vineri seara în Librăria Humanitas din Cișmigiu, la conferința de Mindfulness și parenting susținută de Gaspar Gyorgy, psihoterapeut în domeniul Terapiei de Cuplu și a Familiei. Eu, încă de la începutul acestui text, aș vrea să aplaud fiecare participant. Îi felicit pe toți.. din inimă. Nu este tocmai simplu de făcut acest banal act de deschidere într-o societate cu multe, poate prea multe idei inoculate, deci… aplauze!!!

Despre generația noastră, a tânărului adult, gura lumii spune multe- ba că am pierdut contactul cu natura, ba că trăim prea mult într-o lume virtuală, ba că mâncăm prost, ș.a.m.d.

Ei bine, dați-mi voie să vă prezint un fapt despre generația mea. Suntem oamenii (și suntem toți mai mulți) care au curaj să se oprească din goana materială și să se întoarcă spre căutări ce țin de suflet, de autocunoaștere, dezvoltare personală. Suntem generația care avem forță să recunoaștem că unele lucruri le știm prost, dar am vrea să le învățăm mai bine. Și o facem. Vineri seara.. am văzut în jurul meu zeci de părinți, unii chiar cu bebeluși în brațe, care au venit la eveniment dornici de a afla idei, păreri, opinii de la un expert și psihoterapeut…despre cum pot să fie părinți mai buni, cum să se conecteze mai bine cu copilașii lor. O conectare în care respecți copilul, nu îi impui te miri ce lucruri (pentru că deh, copilul trebuie să asculte de adult) sau mai rău îl abuzezi fizic, psihic….

Suntem generația în care o mamă, prezentă în sală, a avut putere să întrebe- ce să facă, când conștientizează că ea are o problemă din copilărie, și cum să facă să nu îi afecteze relația cu copilul ei?

Gaspar Gyorgy i-a răspuns cu lămuriri, a oferit și direcții, însă dacă aveam un microfon în mână aș fi completat că deja FACE CEVA BUN pentru relația cu copilul ei. Simplul fapt că îți accepti tu problema și vrei s-o rezolvi reprezintă un mare pas spre integrarea și depășirea oricărei suferințe, oricărei probleme fie mai noi, fie mai de demult…

Aplaud încă o dată fiecare participant, organizatorii (TotulDespreMame.ro) și nu în ultimul rând sincere felicitări lui Gaspar Gyorgy pentru prezentarea conceptului de Mindfulness pe înțelesul tuturor, pentru sinceritate, pentru învățăminte.

Ce este Mindfulness- (explicat pe scurt- subiectul o să îl reluăm)- după umila mea părere Mindfulness înseamnă… un genial inventar de exerciții prin care oricine poate să învețe într-un mod simplu cum să își antreneze mintea, și să-și potențeze nivelul inteligenței emoționale.

Practica Mindfulness te poziționeaza aici și acum, adică în prezent… momentul în care se ÎNTÂMPLĂ VIAȚA. Cele mai cunoscute și populare practici sunt: respirația conștientă, conștientizarea corporală, mersul conștient.

Exercițiile Mindfulness nu și-au propus niciodată să fie practici spirituale, sunt instrumente pentru autocunoaștere prin conștientizare, inspirate într-adevăr din tradiția spirituală budistă. Și efectele lor benefice sunt certificate de tot mai multe rezultate obținute în cercetări din domeniul neuroștiințelor. Cu ajutorul testărilor cu RMN-funcțional s-a evidențiat de exemplu că 40 de ore de meditație simplă – respirație conștientă și conștientizarea corpului- modifică structura cerebrală, adică ne schimbă creierul.

Citește și-1-Povestea a șaptea… Ôser, un călugăr în RMN

2-HeadSpace, sală de antrenament pentru minte…

3-Lecție de atașament cu dr. Dan Siegel…

Cu drag și… Amor Fati !!!

Laura-Maria Andreșan

Cine sunt eu…

Friday, January 23rd, 2015

Cine sunt eu? Dar, de ce întrebarea aceasta? De ce? Păi, pentru că sunt om, animal superior, capabil de conștiință de sine, apt să spună Eu Sunt, apt.. să fie!

Cine ești tu? Ești unul..diferit de mine, dar oarecum același, ne leagă specia, cultura, mediul, educația, umanitatea, povestea…

Cu aproape doi ani în urmă, am trecut prima oară prin experiența exercițiului care te provoacă să răspunzi la întrebarea Cine sunt Eu? un instrument de sondare/observare a sufletului larg utilizat -sub diverse forme- în programele de consiliere psihologică și dezvoltare personală. Atunci am răspuns cam așa- Sunt femeie, iubesc, cred, trăiesc și uneori visez. Sunt slabă, dar ai grijă că dacă te loveșți de mine te dărâmi, sunt puternică.. cât să pot să mă ridic. (…)

Sun om.. în lumea asta m-am născut din iubire, sunt un om liber, și cred sincer… ca bunătatea chiar poate să fie mai mult decât filozofie.

Cine sunt eu? O ființă complicată și complexă ce visează la lucruri simple ca… iubire, încredere, educatie. Sunt o ființă care-și dorește să fie o forță pozitivă în Univers. Desigur.. nu prea îmi iese, însă îmi dau silința. Am voie.. dragă Oglindă, oglinjoară?

Azi, după doi ani de călătorie interioară, realizez că oglinda mi-a permis.. mi-a dat voie, dar am aflat că reflexia nu se schimbă, ci doar modul în care o vezi. Și ce am văzut?

Am văzut că nu am fost deloc …femeie, nu iubeam, nu credeam, nu trăiam. Repetam un cerc, un pattern.. două, treizeci, fixații.

N-am știut să iubesc pentru că la rândul meu n-am fost iubită, sau cel puțin așa am interpretat eu lumea, când m-am născut în ea. Nu credeam în nimic, decât într-o simplă iluzie ce o găseam adesea în icoane, și asta pentru că mereu mă așteptam inconștient.. la o trădare. N-am învățat să cred, ci doar să mă adaptez suferinței. Și nici nu am fost suficient de norocoasă cât să-mi sublimez durerea în vreun talent, dar și în această privință… îmi dau silința.

Cine sunt eu?

Eu sunt om, deci capabilă să-mi amintesc și să conștientizez că un fapt nu s-a schimbat deloc în doi ani, poate acum doar așa un pic, și asta pentru că se exprimă altfel. Faptul este următorul- de când am citit prima oară cuvintele lui Mefisto, primul impuls de a răspunde la întrebarea Cine sunt eu.. este să le folosesc. Dar, niciodată până acum nu am făcut-o. Nu din prima, și nu atât de pe față, adică verbalizându-le, în fine, tastându-le.

Mefisto: Sunt spiritul ce-ntotdeauna neagă / și nu-n zadar, căci toate câte sunt / născute, vor pieri pe drept cuvânt / să nu fi fost nimic, era mai bine, / așa că tot ce voi numiți mereu Păcat, Distrugere, deci Răul /e însuși elementul meu” (Faust – J.W. Goethe)

Ca să devii un om mai bun trebuie să îți accepți răul, asta m-a învățat Nietzsche și viața, după ce am început s-o trăiesc. Datoria mea nu este doar să procreez, am obligația să mă creez înainte, sau voi reproduce doar un alt rău identic cu mine. Care rău? Unul pe care l-am acceptat că mi-e scris în ființă și modelat de experiență, și mi-a fost dat ulterior să-l cunoscut pe Lucifer, apoi, dansând cu el am observat că nu este decât o altă iluzie, la fel ca și Dumnezeul meu din altare, idei de care aveam nevoie ca să îmi justific ce nu am fost în stare să accept, răul și lipsa de sens. Dar s-au sfărâmat și unul și altul, căci ce este răul și ce este binele, în fond: “Dumnezeu a murit. Trăiască Supraomul. Amor Fati”- Friedrich Nietzche

Amor Fati: Iubește-ți Soarta… Care soartă s-o iubesc? Aceasta în care am înțeles că mă trag din nevăstuică, că sunt scrisă de o mașinărie genetică cu doar 4 litere –A.G.C.T (baze- adenină, guanină, citozină, timină), că sunt modelată cu scopul de a fi ființă superioară.. de privirea mamei, de mediu, de educație, dar că în fața neființei nu sunt mai deosebită cu nimic decât oricare altă specie, oricare altă vietate, însă în viață.. sunt o specie capabilă să dau sens. Mai mult, trebuie s-o fac, altfel pierd existența, căci e gol tot ce simți atunci când nu găsești legătura spre sens.

Cine sunt eu?

Eu sunt om, deci bun și rău, nu sunt construit să fiu numai bun, sau numai rău, ci sunt plămădită să mi se potrivească Calea de Mijloc.

Noi.. oamenii suntem ființe de mijloc cărora li se cuvine dreapta masură- așa ne-a spus Aristotel. Și a propovăduit că virtutea omenească nu este însă un absolut. Ea indică, ce-i drept, Absolutul, dar noi trebuie să ne mulțumim cu dreapta măsură, cea hărăzită oamenilor. Aristotel o numește –regula de aur.

Fericirea, atât de căutată de toți oamenii, nu se situează deci la extreme, fie ele și cele mai înălțătoare. Pentru om, fericirea rezidă în a acționa în sensul virtuții, potrivit omului. Pentru noi, nu există nimic mai bun… sau doar n-a descoperit Aristotel, ori poate restul aparține Zeilor. Dar, eu sunt un zeu muritor, așa îmi propovăduiește hermeneutica, și cum e înăuntrul meu este și în afara mea, așa m-a învățat sufletul cât am fost dispusă să-l privesc. Și am mai observat că nici măcar faptul că am dreptul la alegere, un fapt ce mă definește ca om, nu-mi aparține în totalitate, și că nici nu sunt atât de liber pe cât îmi place să cred că sunt. “Nu înțeleg ce au în vedere oamenii când vorbesc de liber arbitru. Eu simt, de exemplu, că vreau un lucru sau altul, dar, nu pot pricepe câtuși de puțin ce legătură are asta cu libertatea. Simt că vreau să-mi aprind pipa și o fac; dar cum pot să leg lucrul acesta de ideea de libertate? Ce stă în spatele actului de a voi să aprinzi pipa? Un alt act de voință?”- Albert Einstein în Cum Văd Eu Lumea.

Eu sunt o spirală într-o continuă dezvoltare, care implică atât ascensiune, dar și stagnare.

Eu sunt ființa conștientă de mine, de corpul meu, de sufletul meu, deci știu că am limite. Eu sunt om, pentru că am învățat să-mi văd și accept aceste limite, dar și să le pun în fața altora atunci când trebuie să îmi apar umanitatea, pentru că aceasta este prima mea obligație, sau trebuie să fie. Căci altfel … până la capătul istoriei, asasinatul va zămisli asasinatul, întotdeauna în numele dreptului, al onoarei și al păcii, până când, în sfârțit, zeii vor fi sătui de atâta sânge și vor crea o seminție care să știe ce înseamnă a înțelege. (…) Oamenii înțeleg astăzi acest adevăr îngrozitor —  își dau seama că jefuindu-și vecinul, te jefuiești pe tine însuți; căci jaful naște jaf, întocmai cum o vărsare de sânge naște alta. Așa-zișii învingători din război i-au jefuit pe învinși, iar acum observă că, făcând așa, s-au jefuit pe ei înșiși. Așa se face că acum domnește pretutindeni sărăcia și suferința. Mulți oameni văd că așa stau lucrurile, dar n-au curajul să înfrunte acest adevăr, ci aleargă, ca Macbeth, la căldarea vrăjitoarei”- Murphy într-un dialog socratic cu Albert Einstein publicat în cartea Cum Văd Eu Lumea (ed. Humanitas).

Eu sunt animalul care da, poartă un bagaj arhaic, dar care este capabil să se adapteze respectând reguli, acceptând diversitatea, comunicând. E drept, sunt și animalul din specia care este capabilă să ucidă în numele unei iluzii, fără ca viața să îmi fie amenințată, fără ca să îmi fie foame. De ce? Pentru că sunt animalul acela special, superior, care învață să se definească, să se cunoască, să trăiască prin relații și oglindirea în altul, un altul adus de lume și modelat de ea. Deci sunt omul care am învățat să fiu. Uneori poate nu am înțeles eu corect lecția, alteori poate nu a fost predată prea bine sau canalul de comunicare a fost defect, toate-s, posibile…

Cine sunt eu?

Eu sunt ființă capabilă să dea viață, deci femeie, și am aflat asta după ce mi-am recunoscut frigiditatea sufletului meu. Am luminat demonul, am început să-mi construiesc cuibul, deci să fiu femeie și împăcată cu rolul meu, sau măcar îmi dau silința. Știu că îmi iese uneori, în special atunci când am văzut ce animal pot să devin dacă îndrăznești să îmi ataci puii și casa.

Eu sunt om, dovada vie a evoluției, a creației, cândva strămoșii mei au coborât dintr-un copac, dar azi.. eu sunt mai mult decât ei, și asta pentru că aleg să fiu tot ce pot să fiu, adică în evoluție. Atât cât pot, atât cât mi-e predestinat, atât cât poate o mașinărie genetică să scrie o ființă cu doar 4 litere. Desigur, pot să sper …mereu… că sunt mai mult.

“În Inconștient (în sufletul inconștient, notă Laura) fiecare dintre noi este convins de nemurirea sa. Propria moarte nu este nici ea reprezentabilă și, cu fiecare încercare de a o face, putem observa că rămânem de fapt mai departe spectatori. (…) A suporta viața rămâne totuși prima grijă a tuturor oamenilor. Iluzia își pierde valoarea dacă ne tulbură în această direcție. Ne amintim vechea zicală: Si vis pacem, para bellum. Dacă vrei să menții pacea, pregătește-te de război. Ar fi adecvat timpului să o schimbăm: Si vis vitam, para mortem- dacă vrei să înduri viața, pregătește-te pentru moarte” – Sigmund Freud (“Studii despre Societate și Religie” -Opere Esențiale, volum 9, ed. Trei)

Dar apoi îmi amintesc că poate doar ne place să credem în povești, în fond cum să construim sensul? Și chiar așa, care ar fi sensul existenței dacă am fi convinși conștient de nemurirea noastră, dacă am acceptat-o? Am mai fi oameni, cui ne-am spune poveștile, cine ne-ar asculta, cum s-ar modela și remodela structura creierului nostru?

Ca om, capabil de cuvântare și de înțelegere, când spui și asculți o poveste, când ești implicat într-o poveste.. neuroștiințele au arătat cum creierul dă comanda pentru eliberarea unor hormoni- substanțe active. Unul este cortizolul secretat de glanda suprarenală (o întreagă conexiune și comunicare între axul hipotalamo-hipofizo-corticosuprarenalian- :) mai exact), un hormon care ne-a permis supraviețuirea noastră ca specie. Un hormon care are puterea (printre alte funcții importante) declanșării instinctului primar de luptă sau fugi, instinct ce-l avem în comun cu animalele. Un hormon extraordinar de folositor până când nu mai este atât de bun în adaptare, și mai mult.. ne încurcă chiar viață socială de exemplu.

O altă substanță secretată de creier în timpul implicării într-o conversație este oxitocina ((hormon peptidic, sinteza și secreția este coordonată de implicarea hipofizei, hipotalamusului- privind la aspect general). Oxitocina, ocitocina - este o substanță cunoscută și în media, și promovată ca și hormonul dragostei, al atașamentului. Asta și este. Oxitocina este o substanța activă din construcția noastră biologică care ne permite să iubim, să ne atașăm.

Astfel, secreția celor două substanțe ne permite să reacționăm la mediu și la ceilalți oameni, la povești .. prin emoțiile, sentimentele pe care le antrenează (frică, bucurie, furie, iubire, etc). Aceste simțiri, aceste trăiri sufletești ne poziționează atât în spațiu cât și în timp, în realitatea trăită a lumii exterioare, dar ne permit și să ne formăm relații cu alții într-o conexiune cu lumea noastră interioară. Fiecare viață, fie a mea, fie a ta, fie a celui de lângă tine este o poveste… știm cu toții asta, la fel cum știm fiecare să ne-o povestim. Și o facem, pentru că tocmai acest fapt ne leagă între noi. Și repet… se naște întrebarea: Dacă am fi nemuritori cum ne-am spune povestea, sau cu cât interes am fi dispuși să ascultăm alte povești? Am mai fi oameni, ne-am mai apăra dreptul la umanitate? Am mai fi buni?

Cine sunt eu?

Foarte clar nu îmi este, dar îmi place ce încep să simt că sunt. Poate o să îmi fie mai simplu să înțeleg Cine Sunt… peste doi ani, cine știe. Acum simt doar că, într-un fel special, nu știu cum… prind cheag! Am voie?

Tu cine ești? Răspunde-ți :)

Cu drag și … Amor Fati !

Laura-Maria Andreșan

Gegen Psychoanalyse?

Friday, January 9th, 2015

….titlul este în germană și se traduce cam așa: Împotriva psihanalizei?

Și împotriva Psihanalizei sunt mulți dar nu lor vreau să le ofer atenție azi, ci vouă, cititorilor acestui site care, conform statisticilor, ați fost deschiși către subiectele dezbătute în această săptămână (vă felicit pentru asta).

Nu am uitat că v-am promis un articol despre înțărcare și masturbarea la copilul mic, dar având în vedere interesul de care ați dat dovadă… m-am decis să amân puțin publicarea acestei teme, deoarece vreau să tratăm mai amplu anumite aspecte legate de prima copilărie, iar pe lângă opinia psihanalistei Melanie Klein, intenționez să vă aduc în față și câteva idei ale Annei Freud, și alți autori interesanți. Știu că printre cititoare sunt și multe mămici, sper că nu v-am dezamăgit cu această amânare, și promit să mă revanșez.
Încă o dată vă felicit deschiderea, și din suflet vă mulțumesc pentru că… îmi dați putere. Putere să învăț mai mult, să citesc și mai mult, și într-un final, poate, să devin un om mai bun.

Acum însă mă așteaptă câteva examene, iar pentru voi NEACȘU a pregătit articole frumoase și interesante.

Legat de NEACȘU, trebuie musai să îl dau de gol cu ceva, că a fost tare haios recent când mi-a zis că: “mă simt ciudat când citesc Freud, dar ăsta chiar le-a știut pe toate? Mi-e și jenă să zic ceva

Răspunsul este nu, sau cel puțin eu nu cred … că Sigmund Freud le-a știut chiar pe toate, doar a intuit bine, a crezut în el și a studiat enorm, a respectat întotdeauna adevărul, și nu a acceptat compromisuri legate de ideile sale. Sigmund Freud a fost un om genial care a văzut mult peste vremea lui, la fel ca na.. Nietzsche, de exemplu. (apropros de “fixații” mai nou, sunt îndrăgostită nebunește de Friedrich- ce privire, ce spirit, ce minte, ce cuvânt, ce durere … de ce nu s-a născut mai târziu? :( îndrăgostită “bolnav” :) Uneori nu știu zău ce să mai fac cu mine, pe bune că e dificil în pielea mea. Am de învățat și îmi stă capul la o iluzie și Așa grăit-a Zarathustra)

În încheiere vă mai spun doar atât: Sunteți MINUNAȚI.

Ne auzim/citim/vedem… în trei săptămâni. Sper că într-o lume mai bună, una în care nu te împușcă nimeni pentru că râzi !!!

Cu drag și …Amor Fati!

Laura-Maria Andreșan

Despre iubire și sânul mamei…

Thursday, January 8th, 2015

Eu te strig Iubire.. și tu îmi răspunzi Da, Inimă… așa l-am construit pe Noi. Împreună am adunat milioane de clipe divine, însă nu suntem străini nici de imperiul lui Lucifer. Uneori.. ne ținem de mână și dăm răsăritul, alteori ne rătăcim printre fantome. Și am strâns până acum mai bine de șapte ani de te iubesc, de te urăsc, ani în care știi că nu am încălcat nici o promisiune, deși nu-mi amintesc să-ți fi făcut vreuna. Tu?

Tu ești un zeu, eu doar o muritoare, una nevrotică și murdară. Mi-ai șoptit însă că una specială. Te-am crezut, n-am înțeles, dar m-ai ajutat să mă regăsesc, și apoi ți-ai făcut cumva acasă din pieptul meu.

Dar cine ești tu, și cine sunt eu pentru tine…

Psihanaliza punctează că în persoanele de care suntem atraşi în viaţa adultă, regăsim reflexii ale mamei, tatălui, a interpretărilor noastre interne despre ei şi relaţiilor cu ei şi dintre ei (o întreagă zacuscă, știu :) ). Practic la persoanele de care suntem atrași există “ceva”, ce ne declanșează inconștient dorința. Acest “ceva” corespunde unei piese, sau mai multor piese, dintr-un soi de puzzle, o imagine internă denumită Imago şi pe care ne-o formăm încă din copilărie. Imago-ul de atașament este o reprezentare inconștientă, încărcată de valori afective, o arhitectură construită din reflexii ale persoanelor care ne-au oferit îngrijire, și cu care am dezvoltat relații de iubire în prima copilărie, a interpretărilor noastre despre aceste persoane (mama, tata, frați, surori, bunici etc) și a relațiilor cu ei și cele dezvoltate între ei.

“Psihanaliza arată că există motive inconștiente profunde ce contribuie la alegerea unui partener și care fac ca doi oameni anume să fie atrăgători și satisfăcători sexual unul pentru altul.

Sentimentele unui bărbat față de o femeie sunt influențate întotdeauna de atașamentul timpuriu față de mamă. Dar și aici, acest atașament va fi mai mult sau mai puțin inconștient și poate fi foarte deghizat în manifestări. Bărbatul poate alege ca parteneră de dragoste o femeie cu unele caracteristici complet opuse față de cele ale mamei sale – poate că înfățișarea femeii iubite este foarte diferită, dar vocea ei sau unele caracteristici ale personalității concordă cu impresiile sale timpurii despre mamă și prezintă pentru el o atractivitate specială. Sau, pentru că a vrut să se îndepărteze de un atașament prea puternic față de mamă, ar putea să aleagă o parteneră complet contrastantă cu aceasta.

Foarte des, pe parcursul dezvoltării, o soră sau o verișoară ia locul mamei în fantasmele sexuale ale băiatului și ca destinatar al sentimentelor de iubire. (…) Influența timpurie a diferiților oameni din mediul copilului creează o mare varietate de posibilități: o dădacă, o mătușă, o bunică pot juca un rol important în această privință. Desigur în considerarea influenței pe care o au relațiile timpurii asupra alegerilor ulterioare trebuie să nu uităm că impresia despre persoana iubită pe care copilul a avut-o la vremea respectivă și fantasmele care le-a legat atunci de ea sunt ceea ce vrea să redescopere în relația de iubire ulterioară. În plus, psihicul inconștient asociază lucruri pe alte temeiuri decât cele de care are cunoștință psihicul conștient (exemplu- a penetra sexual cu a explora un ținut nou…pot să însemne același lucru în psihicul inconștient- notă Laura). Din acest motiv, unele impresii de diferite tipuri complet uitate, refulate adică, (din copilărie, în special copilăria timpurie- notă Laura) contribuie la a face ca o persoană să fie mai atragătoare, sexual și în alte privințe, decât alta pentru individul în cauză.

În alegerea făcută de femeie acționează factori similari. Impresiile acesteia despre tatăl ei, sentimentele față de el-admirație, încredere și așa mai departe- pot juca un rol predominat în alegerea unui tovarăș de dragoste. Dar se poate ca iubirea timpurie față de tată să fi fost zdruncinată. Poate că s-a îndepărtat în scurt timp de el din cauza conflictelor excesiv de puternice sau pentru că a dezamăgit-o prea tare, și un frate, un văr sau un tovarăș de joacă, să spunem, ar fi putut deveni pentru ea o persoană foarte importantă; se poate să fi avut față de el dorințe și fantasme sexuale, precum și sentimente materne. Și atunci, ea va căuta un iubit sau un soț care să concorde cu această imagine a unui frate, și nu unul care să aibă calități de tip predominant patern. Într-o relație reușită de iubire, psihicul inconștient al unui partener corespunde cu psihicul inconștient al celuilalt. (…) Luând cazul femeii care este legată puternic de tată, aceasta alege inconștient un bărbat care are nevoie de o femeie față de care să poată juca rolul tatălui bun.

Deși relațiile de iubire din viața adultă se întemeiează pe situații afective timpurii legate de părinți, frați și surori, noile relații nu sunt neapărat simple repetări ale situațiilor familiare timpurii. În relația nouă de iubire sau prietenie pătrund în moduri deghizate amintiri, sentimente și fantasme inconștiente, dar… există mulți alți factori ce operează în procesele complicate ce construiesc o relație de iubire sau o prietenie. Relațiile adulte normale conțin întotdeauna elemente noi, ce derivă din situația nouă- din circumstanțe și din personalitatea oamenilor cu care venim în contact și din răspunsul lor la nevoile noastre afective și la interesele practice de adulți. (…)


Să ajungem la manifestările mai generale ale iubirii și la modurile în care pătrunde ea în interesele și activitățile de toate tipurile. Atașamentul timpuriu al copilului față de sânul matern și față de laptele mamei este fundamentul tuturor relațiilor de iubire din viață. (…) Laptele mamei care potolește primul crampele de foame ale sugarului și-i este oferit de sânul pe care ajunge să-l iubească tot mai mult, capătă pentru el o valoare afectivă ce nu poate fi supraestimată. Sânul și produsul acestuia, care-i gratifică primul instinctul de autoconservare, precum și dorințele sexuale, ajunge să reprezinte în mintea lui iubirea, plăcerea și siguranța. (…)

Dacă explorăm inconștientul, ajungem să înțelegem puterea și profunzimea față de mamă și față de hrana oferită de ea și intensitatea cu care se păstrează în inconștientul persoanei adulte, ne-am putea întreba cum poate fi posibilă desprinderea tot mai mare a copilului de mamă, ajungând treptat la independență. (…) Însăși natura acestui atașament excesiv de puternic tinde să-l îndepărteze de ea, pentru că (lăcomia frustrată și ura fiind inebitabile- resimțite de copil) dau naștere fricii de a pierde această persoană de maximă importanță și, ca urmare, fricii de dependență de ea. Așadar, la nivel inconștient există o tendință de a renunța la ea, contracarată de dorința imperativă de a o păstra pentru totdeauna. Aceste sentimente conflictuale, împreună cu dezvoltarea afectivă și intelectuală care-i permite copilului să găsească alte obiecte ale interesului și plăcerii, dau naștere capacității de a transfera iubirea, înlocuind cu alți oameni și cu lucruri.. prima persoană iubită. (…) Acest proces de deplasare a iubirii are cea mai mare importanță în dezvoltarea personalității și relațiilor umane- mai mult chiar, am putea spune pentru dezvoltarea culturii și a civilizației ca întreg.

Alături de procesul de deplasare a iubirii (și urii) de la mamă la alți oameni și lucruri… mai există o modalitate de gestionare a impulsurilor timpurii. Senzațiile senzuale pe care le trăiește copilul în raport cu sânul mamei se tranformă în iubire față de ea ca persoană întreagă; sentimentele de iubire sunt de la bun început fuzionate cu dorințe sexuale. (..) După cum știm dorințele sexuale sunt strâns legate de impulsuri și fantasme agresive (exemplu: copilul mic își devorează mama în fantasmă, si apoi se simte vinovat că a “omorât-o”- notă Laura), de vinovăție și frica de moarte a persoanelor iubite. La copil există tendința de a refula aceste sentimente, adică ele devin inconștiente și îngropate, ca să spunem așa, în adâncul psihicului. Impulsurile sexuale sunt totodată detașate de primele persoane iubite și astfel, copilul dobândește capacitatea de a iubi la oameni într-o manieră predominant afectuasă.

Procesele psihice descrise mai sus- înlocuirea unei persoane cu altele, disocierea într-o anumită măsură a sentimentelor sexuale de cele tandre și refularea impulsurilor și dorințelor sexuale- fac parte integrantă din capacitatea copilului de a stabili relații cât mai cuprinzătoare. Pentru o dezvoltare deplină și reușită este însă esențial ca refularea sentimentelor sexuale legate de primele persoane iubite să nu fie prea puternică, și ca deplasarea sentimentelor copilului de la părinți la alți oameni să nu fie completă. Dacă rămâne disponibilă suficientă iubire pentru cei aflați cel mai aproape de copil, dacă dorințele sale sexuale legate de ei nu sunt refulate prea profund, atunci iubirea și dorințele sexuale pot fi reînsuflețite și repuse laolaltă în viața de mai târziu, și ele joacă atunci un rol vital în relațiile de iubire fericite. Într-o persoană dezvoltată într-adevăr cu succes rămâne o anumită iubire față de părinți, dar se va adăuga și iubirea față de alți oameni și lucruri (…)”- scrie Melanie Klein (foto2), în lucrarea Iubire, Vinovăție și Reparație (cartea Iubire, Vinovăție și Reparație și alte Opere- Ed. Trei)


Precizare- Și în alegerea partenerului făcută de femeie există.. dorință de mamă. Acest aspect este cunoscut în opera lui Melanie Klein, deoarece și fetița înainte de a dezvolta relația cu tatăl, are o relație cu mama, iar sentimentele de iubire dar si fantasmele, fie sexuale sau agresive, sunt îndreptate inițial către mamă, pe acest fundal realizându-se relația ulterioară cu tatăl. Acest aspect nu este precizat în acest text.. deoarece eu vă redau pasaje dintr-o singură lucrare a cărții, unde subiectul nu a fost amplu tratat.

Cu drag și … Amor Fati!

Laura-Maria Andreșan

Dezvoltarea prieteniilor…

Wednesday, January 7th, 2015

“Forța impulsurilor și a sentimentelor, atât de caracteristică pentru acest stadiu al vieții (adolescență), dă naștere la prietenii foarte intense între tineri, în principal între membri de același sex. Tendințele și sentimentele homosexuale inconștiente se află la baza acestor relații (…)Aceste relații constituie în parte o fugă de impulsul spre sexul opus, care e de multe ori prea greu de gestionat în acest stadiu, din diferite motive interne și externe. Să mă refer la cele interne și să iau cazul băiatului: dorințele și fantasmele sale sunt încă foarte strâns legate de mama (și surori dacă există) și lupta îndepărtării de acestea și a găsirii de noi obiecte ale iubire se află la apogeu. Și în cazul băieților, și în cazul fetelor aflate în acest stadiu, impulsurile față de sexul opus sunt percepute deseori ca fiind pline de atât de multe pericole, încât tendința de apropiere de oamenii de același sex tinde să se intensifice. (…) În acest stadiu al dezvoltării, tendințele homosexuale sporite, fie ele conștiente și inconștiente, joacă un rol important și în adularea profesorilor de același sex.

Așa cum știm, prieteniile în adolescență sunt deseori foarte instabile. Un motiv al acestui fapt poate fi găsit în forța sentimentelor erotice (conștiente sau inconștiente) care pătrund în ele și le perturbă. Adolescentul încă nu s-a emancipat de legăturile emoționale puternice ale copilăriei mici și se află în continuare- mai mult decât știe- sub influența lor.

Prieteniile în viața adultă

În viața adultă, deși tendințele homosexuale inconștiente își joacă rolul în prieteniile dintre persoane de același sex, prietenia- diferențiată de o relație de iubire homosexuală (un subiect “prea amplu și vast și complicat” după cum îl numește autoarea și pe care nu-l tratează în această lucrare- notă Laura)- este caracterizată de faptul că sentimentele de afecțiune pot fi disociate parțial de cele sexuale, care intră în fundal și cu toate că rămân active într-o anumită măsură la nivel inconștient, în plan practic dispar. Această separare a sentimentelor sexuale de cele de afecțiune poate fi valabilă și în cazul prieteniilor dintre bărbați și femei, dar cum subiectul vast al prieteniei constituie doar o parte din tema mea de discuție, mă voi limita aici la discutarea prieteniilor între oameni de același sex, și chiar și așa voi face doar câteva remarci generale.

Să luăm drept exemplu prietenia între două femei care nu sunt prea dependente una de alta.

Protecția și ajutorul ar putea să fie chiar și așa necesare, uneori pentru una dintre ele, alteori pentru cealaltă, în funcție de situații. Această capacitate de a primi și oferi în plan emoțional este esențială pentru o prietenie adevărată. Aici, unele elemente ale situației timpurii se exprimă în mod adult. Protecția, ajutorul și sfatul ne-au fost oferite la început de către mamă. Dacă ne dezvoltăm emoțional și devenim autosuficienți, nu vom fi prea dependenți de sprijinul și mângâierea mamei, însă dorința de a le primi când apar situații dureroase și dificile se va păstra până la moartea noastră. În relația cu o prietenă putem uneori să primim și să oferim ceva din grija și iubirea unei mame. O îmbinare fericită dintre atitudinea de mamă și atitudinea de fiică pare a fi una dintre condițiile unei personalități feminine bogate afectiv și ale capacității de prietenie. (O personalitate feminină dezvoltată pe deplin presupune capacitatea de a avea relații bune cu bărbații, în ce privește sentimentele de afecțiune și cele sexuale depotrivă; dar vorbind despre prietenia dintre femei mă refer la tendințele și sentimentele homosexuale sublimate). Se poate să fi avut, în relația cu surorile noastre, ocazia de a trăi și exprima atât grija maternă, cât și răspunsul fiicei; și atunci le putem transporta cu ușurință în prieteniile adulte. Dar se poate să nu fi existat o soră, sau cel puțin nu una față de care să poată fi trăite aceste sentimente; în acest caz, dacă ajungem să legăm o prietenie cu altă femeie, aceasta va duce la împlinirea, modificață de nevoile adulte, a unei dorințe puternice și importante din copilărie.

Cu o prietenă împărtășim interese și plăceri, dar am putea fi totodată capabile să ne bucurăm de fericirea și sucesul ei chiar și atunci când noi nu avem parte de ele. Sentimentele de invidie și gelozie pot să pălească și să intre în fundal dacă avem o capacitate suficient de puternică de a ne identifica cu ea și, astfel, de a-i împărtăși fericirea.

Elementul vinovăției și reparației nu lipsește niciodată dintr-o astfel de identificare. Dacă ne-am confruntat cu succes cu ura și gelozia, nemulțumirea și protestele față de propria mamă și am reușit să fim fericite când o vedem pe ea fericită, am reușit să simțim că n-am vătămat-o sau că putem repara vătămarea provocată în fantasmă (fantasmele din perioada copilăriei timpurii- notă Laura), numai atunci suntem capabile de identificarea autentică cu altă femeie.

Posesivitatea și nemulțumirea, care duc la pretenții excesiv de mari, sunt elemente perturbatoare într-o prietenie; mai mult chiar, e probabil ca emoțiile excesive luate în ansamblu, să o submineze. Ori de câte ori se întâmplă acest lucru constatăm, prin investigare psihanalitică, faptul că au ieșit la iveală situații timpurii de dorințe nesatisfăcute, de nemulțumiri, de lăcomie sau gelozie; altfel spus, deși se poate ca episoadele din prezent să fi declanșat problema, un conflict nerezolvat din copilăria timpurie joacă un rol important în ruperea prieteniei.

O atmosferă afectivă echilibrată, care nu exclude câtuși de puțin sentimentele puternice, este baza succesului în prietenie.

Prietenia nu are șanse la fel de mari de reușită dacă așteptăm prea mult de la ea, adică dacă ne așteptăm ca prietenia să compenseze privațiunile timpurii. Pretențiile nepotrivite de acest fel sunt în cea mai mare parte inconștiente și, ca urmare, nu pot fi abordate rațional. Ele ne expun în mod necesar la dezamăgire, durere și resentimente. Dacă aceste pretenții inconștiente excesive duc la perturbări ale prieteniilor noastre, înseamnă că s-au produs repetări exacte (indiferent cât de diferite ar putea fi circumstanțele externe) ale situațiilor timpurii, când lăcomia și ura intensă ne-au perturbat pentru prima oară iubirea față de părinți și ne-au lăsat sentimente de insatisfacție și singurătate. Când trecutul nu apasă atât de puternic asupra situației prezente, suntem mai capabile și să ne alegem corect prietenele și să ne mulțumim cu ceea ce au ele de oferit.


Multe din cele spuse despre prietenia între femei se aplică și la legarea prieteniilor între bărbați- deși există și diferențe importante, în virtutea diferențelor dintre psihologia bărbatului și cea a femeii.

Separarea sentimentelor de afecțiune de cele sexuale, sublimarea tendințelor homosexuale și identificarea alcătuiesc fundamentul și în cazul prieteniilor masculine. Deși în prietenia bărbatului cu alt bărbat pătrund, proaspete, noi elemente, și noi gratificări, corespunzătoare personalității adulte, el caută totodată repetarea relației cu tatăl sau cu fratele, ori încearcă să găsească o nouă afinitate care să împlinească dorințe din trecut sau să îmbunătățească relațiile nesatisfăcătoare cu cei care s-au aflat cândva cel mai aproape de el”- scrie Melanie Klein, psihanalist, în lucrarea Iubire, Vinovăție și Reparație (cartea Iubire, Vinovăție și Reparație și alte Opere- Ed. Trei)

Cu drag și… Amor Fati!

Laura-Maria Andreșan